Ascultă-mi ultima poveste în noaptea nunții tale. Îți porți la braț femeia fără chip.

Noapte tristă, adâncă în întunericul ei ca fântânile fără fund în care ne pierdeam privirile în copilărie.
Căutam în fântânile acelea părăsite sufletele morților care le-au aflat capătul. Strigam, cu palmele căuș către tărâmul necunoscut. Ne răspundea ecoul glasurilor slobozite-n prăpastie. Ne ziceam că ne răspund cei dinăuntru. Marii păcătoși, sinucigașii, asta o știam de la bunica.

Îmi mai amintesc un loc la fel de terifiant ca fântânile Marii Greșeli. Colțul acela îndepărtat din cimitir cu morminte fără cruci. Printre morminte, butuci de vie. Vinul din sevele sinucigașilor, îmi ziceam, vinul în care se-nmoaie pâinea. Doar așa ajung și ei s-asculte cântările. Mă ascundeam în spatele bunicii când se purtau fără popă sinucigașii înspre colțul acela pustiu de cimitir.Se purtau hoiturile pe scară. Nu ne făceam cruce. Preotul își pieptăna barba cu degetele și se ascundea după porți. Nici mulțimea nu se strângea, curioasă pe uliță ca la alte înmormântări.
Se culegeau în toamnă viile.

Adormea bunica citind din Biblie. O scuturam încet de mână:” Mai citește, citește…”. N-am recunoscut niciodată că mi-era frică de cel îngropat azi fără preot.

Plângeam când se-nclinau adânc miresele în fața bărboșilor tați, sâmbătă seara. Se adunau în pragul odăii de la uliță bucălatele neveste de prin șoproane, mirosind a pătrunjel și a pește, și cântau refrene lungi, înalte, cântecele stepelor. Uneori plângeau și miresele. Nu înțelegeam de ce trebuie să plece, de ce nu rămân…
Veneau târziu ceilalți, străinii. Așa se termina totul.

Da, îmi plăceau nunțile. Îmi plăceau fetele acelea în rochii trandafirii, podruștile, prietenele miresei. Și steagurile colorate agățate pe tije înalte, înalte de stuf. Of, cât de înalte, n-aș fi ajuns niciodată să-mi culeg unul… Trebuia să aștept. Le strângeam a doua zi, dis-de-dimineață de pe drum, ascunzându-mă de bețivii
legănându-se-nspre case. Nu-și adunau niciodată nuntașii steagurile, așa că le-am cules eu, galbene, verzi, albastre…

Și miresele, cât erau de înalte! Nu mi-au plăcut niciodată mirii, aveam apăsătoarea senzație ca le vor face rău fetelor acelora în rochii mari și albe.Nu mai văzusem astfel de rochii, dar știam că într-o zi o să am și eu una, roz, apoi albă, când voi fi înaltă. Îi uram pe miri ca și pe preoți. Purtau icoana pe ștergar de la biserică la fel cum își duceau în zori năvodul la Dunăre. Știam că le vor crește în curând bărbile acelea încâlcite pe care le vor mângâia zăbovind pe la porți și care miroseau întotdeauna greu, a mahorcă…Nevestele nu erau niciodată nici tinere, nici înalte.

Bunicul meu n-avea barbă. Îl amenința baba Daria că-i om bătrân, moare și n-o să-l îngroape nimeni. Ca pe sinucigași.

Era de mult o podruskă de la nunți în fântână. Pe ea o strigam de obicei. Voiam să înțeleg de ce nu dansase în cerc la nunta aceea, de ce se-nfiorase mulțimea într-o luni, chiar după ce strânsesem steagurile..De ce nu fusese să vadă mireasa înaltă, necunoscută, de departe… Femeia fără chip.
Mi-era frică de miri ca de sinucigași și de preoți.



Peste ani, mi-era frică de ochii tăi. Mă-nspăimântau ca mările iarna. Mi se uitau înauntru, ficși, scormonind, căutând ascunzișuri.
“Nu te teme!”, mi-ai spus într-o zi.“Te voi duce să vezi capătul lumii..”
N-am știut că e atât de albastru! Capătul lumii și fântânile lui.

Îți porți la braț femeia fără chip.
Oare cum se colorează zările ei? Poate sunt albe ca rochiile mari…Va picta în noaptea asta un portret alb. Va colora fiecare dimineață în verde, fiecare zi în trandafiriu, fiecare noapte-n albastru. Colorate ca poveștile mele.

Aici nu sunt fântâni. Am înțeles târziu, târziu, că nu îmi rămăsese decât rochia roz. Și zările-albastre pe fereastră. În dimineața asta a nunții tale în care bărbatul de lângă mine îmi dăruiește portretul unei femei pe care n-o recunosc.