PIERDUT
(fragment)
Cărarea ardea îi ardea taălpile desculțe și crăpate de uscăciune. Mergea gâfâind. Din timp în timp își ștergea cu mâneca sudoarea tulbure și sărată care se prelingea pe obraji. Privi în zare și văzu deasupra munților bulucindu-se nori negri și amenințători. Urma furtună. Grăbi pasul. "Baremi să ajung undeva, la loc ferit." Geanta de piele roasă la colțuri și prăfuită I se părea din ce în ce mai grea. Nu avea in ea decât o bucată de salam, un colț de pâine și o sticlă de bere. Trebuia să ajungă la cabană înainte de a porni furtuna, altfel… cine știe. Văzuse multe grozăvii la televizor cu oameni loviți de fulger în pădure. Se uită atent la semnele făcute cu vopsea roșie de pe scoarța copacilor care îl însoțeau pe drum și era încă pe drumul cel bun.
Deodată cerul se întunecă și un tunet asurzitor se prăvăli peste poiana în care ajunsese. Își duse instinctiv mâinile deasupra capului, într-un imbold instinctiv de a se apăra. Ploaia începu să curgă șiroaie undându-l într-o clipă până la piele. Se dezbrăcă dintr-o mișcare de cămașă și o îndesă în geantă. "Măcar asta să fie uscată după ce s-o opri ploaia." Coborî mai mult alunecând într-o văgăună care îi apăru în față. Frunzele uscate care acopereau pământul fuseseră ferite de ploaie de malul de pământ și crengi care era deasupra. Mirosea a reavăn, a ploaie, a frunze uscate, romantic, chiar, gândea el, în alte împrejurări. Se cuibări sub streașina de pământ, își trase frunzele împrejurul lui și aștepta ca puterea ploii să slăbească. Era aproape întuneric cu toate că nu era decât ora trei după amiază. Se gândi că ar fi bine să îi sune pe cei de la cabană ca să știe că întârzie. Scoase mobilul dar acolo unde era nu avea semnal. "Nu-mi rămâne decât să aștept.." Își trase cămașa pe el, își potrivi geanta sub cap și închise ochii.
Avusese impresia că a ațipit. Deschise ochii și își privi ceasul. "Cât o fi trecut?" Ceasul stătuse. Din văioaga unde se afla se ridicau aburi calzi, mirosind a frunze și ciuperci. Sorele strălucea umplând poiana cu o lumină caldă, diafană, aproape bleu. Își deschise telefonul. Mort. Cerul era senin. Din loc în loc se mai vedeau nori răzleți, roz și aurii. "Se apropie asfințitul… Ar fi bine să mă grăbesc.." Se ridică și privi în dreapta și înstânga să își dea seama unde e cărarea. Scrută în depărtare și nu mai recunoscu locul. "Poate că e de la ploaie…" Porni totuși în direcția care credea că e cea bună. Auzi un foșnet de crengi în tufele care erau pe malul lacului de la buza pădurii. Un fior de gheață îl trecu prin coloana vertebrală. Înlemni. Stătu așa câteva secunde încercând să pipăie cu auzul de jur împrejur. Urechile îi țiuiau de atâta concentrare. Își făcu curaj și înaintă prudent spre direcția de unde auzise zgomotul. De fapt voia să o ia la fugă în direcția opusă dar nu își explica ce îl atrage spre lac. Se apropie de tufele de pe malul bălții și văzu ceva sub apa cristalină pe care soarele împrăștia lumină. Inima i se opri pentru o clipă. Sub suprafața aurie a lacului se zărea un contur omenesc. Cineva înota pe sub apă fără să se scufunde prea mult. Înainta lent încercând parcă să nu tulbure oglinda lacului. Mai încolo pe iarba de pa marginea apei observă o bucată de pânză aurie. "O rochie!" se gândi. Sângele îi năvă îi în obraji. Transpiră abundent, dar nu de la căldură. Fata se ridica deasupra apei scuturându-și de apă părul auriu, trecându-și palmele peste față. El își freca ochii… Nu îi venea să creadă. Văzuse multe la viața lui și nu mai credea prea multe. Asta nu era adevărat. Ori doarme încă, ori are halucinații. Fata era atât de frumoasă încât era sigur că așa ceva nu există decât în visele adolescenților îndrăgostiți care poartă în inimă o dragoste neîmpărtășită. Era prea frumoasă ca să existe cu adevărat. Ea stătea întinsă pe spate în apă, aproape de mal, cu genunchii îndoiți, pe care străluceau mărgăritare de apă. Pielea rozalie îi amintea de picturile din galeriile muzeului britanic de istorie. Își dădu seama că nu mai respira de emoție și trase aer încet, să nu se dea de gol. Fata se ridică din apă și porni încet spre rochia lăsată pe mal. Se îmbrăcă cu ea peste trupul ud și își răsfiră părul lăsând ca soarele să îl mângâie și să îl usuce. Cu mișcări lente, de pisică, porni spre pădure, afundându-și tălpile în iarba umedă și moale…
Se îndreptă spre ascunzătoarea lui. Intră în panică. Nu știa ce să facă. Singura reacție în acel moment a fost să închidă ochii și să se lase în voia sorții, așa cum era culcat între tufe.
- Ah! auzi exclamația care trăda teama și surprinderea. Apoi tăcere. Fata îl privea. Simțea asta. Fruntea îi ardea. Fata se aplecă și îi măsură pulsul. Simți apoi mâna fetei lovidu-l ușor peste obraji.
- Hei, cine ești? Trezește-te! Þi-e rău?
Þinea în continuare ochii închiși. Ce putea să îi răspundă? "Nu, numai că aproape că am făcut infarct văzându-te în apă." Tăcere. "Ce se întâmplă?! Ce face?!" Brusc deschise ochii. Deasupra lui stătea ea privindu-l. Ochii ei îl amețiră. Erau albaștrii cu infexiuni violeți. Avea impresia că se uită spre cer. Calzi, nevinovați. Buzele ei roșii descriau un zâmbet abia schițat. Stomacul lui îi vibra de emoție. Gâtul i se uscase iar buzele i se lipiseră. Înghiți în sec și încercă să se ridice în capul oaselor. Nu reuși. Ea îl sprijini ușor de umeri și reuși să se ridice.
- Cine ești? fu prima lui întrebare. "Ce stupid…" gândi el.
- Þi-e bine? Ce s-a întâmplat? M-ai speriat îngrozitor.
"Eu te-am speriat? Poftim, eu aproape era să mor de emoție."
- N-am nimic, probabil am leșinat din cauza căldurii… minți el cu nerușinare.
- Dar ce cauți aici? Și ce haine ciudate ai? De unde vii?

…..