…Atat de gol, de trist si de pustiu rasuna ceasul in incaperea trista…Atata liniste, dar totusi prea mult zgomot…Si ce-ntuneric…Si INAUNTRU, si inafara…E gol… Idei ce-si profileaza umbrele alungite pe peretii craniului, frig, caldura si iar frig…Si multa liniste, in care tipetele de bucurie ale durerii rasuna ingrozitor…Totul zboara…Raman doar niste idei stupide, care isi falfaie aripile asemeni unor lilieci, purtatori de cuvant ai unei stingeri incadrate in lumina. Totul e gol, macabru, dar atat de frumos!..Gandul zboara nestingherit printre mormintele unor idei de mult ferecate in uitare. Totul se misca, dar e atata nemiscare in jur…E frig din nou…si intuneric…si linistea asurzitoare imi sparge neuronii, care, in nemiscarea lor, se ciocnesc de pereti…Mereu peretii…Acesti pereti, care nu lasa lumina sa patunda, si nu o vor lasa, probabil, niciodata…E frig din nou…Si ploua cu amintiri acide, peste idealuri ingropate demult, si care s-au facut pierdute pentru totdeauna…Ploua peste idealuri, pest vise…Ploua cu amintiri acide…As vrea…(dar ce ciudat rasuna ecoul gandului, rasfrant de eternii pereti)As vrea…Sau poate nu… Nu voi sti nicicand ceea ce vreau…E tare frig…si atat de gol, incat nu am unde ma adaposti de propria mea fiinta, de cel mai mare dusman al meu: eu insami! E frig, dar ma voi incalzi la focul provocat de ganduri, care se mesca dezordonat inauntru…sau, poate voi reusi sa mor…sa dau de lumina mortii, pentru a scapa definitiv de intunericul vietii…"Si, daca, totusi, nu e lumina? Daca e si mai intuneric?"striga cineva de nicaieri. Daca, in fond, viata nu e decat viata, daca totul e aparenta si nu exista esenta? Daca…"Si, totusi, poate…"imi sopti un fascicul de lumina care percuta cu greu ceata imbacsita de duhoarea insuportabila a vietii. Poate ma insel…Nu voi sti niciodata…Probabil…Tot ce-mi ramane de facut este sa gandesc, si asta doar pentu a ma incalzi…Pentru ca e tare frig…si ploua…