Am încercat ieri imposibilul. Am vrut să văd dacă eu pot. Și am putut să pot. Am strâns toate puterile ce existau în jurul meu. Am luat puțină sensibilitate, ceva mai multă dreptate, curaj și când am ajuns la credință m-am oprit. Am vrut s-o iau pe toată, dar m-am gândit că poate o să mai am nevoie și altă dată și atunci am luat la fel de multă credință pe cât am ales sinceritate.
După ce am cules din fiecare, am ajuns în fața unei tarabe mari, înalte, impunătoare, vopsită în albastru închis și la tarabă stătea încruntat un domn bătrân, dar puternic îndeajuns de a lovi mereu cu pumnul în tejghea pentru a anunța următorul. Nu știam ce trebuia să fac acolo. Am stat la coadă, chiar dacă nu știam ce era de făcut. Am desprins o părticică infimă dintr-un gram de iubire(căci ăsta era prețul pe care trebuia să îl plătesc pentru tot ce am adunat !) și i-am întins-o domnului nerăbdător să-mi plătesc «produsele» luate. Mi-a dat rest o tonă de speranță și m-a încununat cu o coroniță de mândrie. A fost frumos. I-am zâmbit în semn de mulțumire și am observat o nuanță de bucurie țn ochii lui...bucurie pe care mi-a dăruit-o mie.
În drum spre mine, am pierdut-o. Nu știu unde am putut s-o rătăcesc, dar am putut. Am putut ce credeam că e imposibil. Am rătăcit gramul de bucurie! Poate totuși am uitat-o pe tejghea și poate dacă mă întorc...Nu! Slabe șanse! Următorul ar fi luat-o pentru el. Da! Păcat...