Să impărtim văzduhul, frunzele, firele de iarbă ce nu s-au uscat, da să ne grăbim, vine noaptea si avem de impărtit stelele căzătoare...
Una mie,
una tie...
să putem in poezie,
disperarea a ne scrie,
fiindca nu stim s-adunăm
linistea cand ne certăm...

Ce bine era cand Dumnezeu nu-ti scosese coasta aia (care iti sunt eu) pe care vrei s-o farami in mii si mii de fărame... asa din dragostea aia narcisistă a ta...
Imi vine să plang deja, de mila ta, desigur, ce-o să te faci tu, asa infirm, fără coastă, fără mine?
Cui o să-i mai spui maine: Te iubesc?!