agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-12-10 | [This text should be read in romana] |
PARE CÃ O CEAÞÃ tot mai deasă acoperă ceea ce a fost. O ceață care nu iartă nimic. Amintirile se lasă tot mai greu înspre lumină. Iar cele care ies par a fi fost întîmplări aievea. Întîmplări ce nu-ți aparțin. Ai senzația că le-ai citit undeva, că un altul a văzut, a auzit, a simțit, iar ție nu-ți mai rămîne decît să iei de bun ceea ce-ți oferă propria-ți memorie. Te minunezi doar cum de-ai scăpat cu viață. Și, înainte de asta, cum de nu te-au închis atunci cînd ai îndrăznit să protestezi într-un cadru zis organizat. Cine să fi fost îngerul tău păzitor? Pentru că nu mai crezi în norocul orb. Și totuși a fost ce a fost. Þi s-a întîmplat ceea ce ți s-a întîmplat. Îți pipăi mădularele: îți sînt întregi. Și parcă vezi iar trasoarele; numai că acum le iei drept realitate. Nu ca atunci, cînd nu-ți venea să crezi că ele există, că zboară deasupra capului tău, așa cum n-ai crezut că îți va mai scăpa soția din spital, atunci cînd acolo securitatea interoga răniți.
Continui să exiști. Viața vegetală a rămas undeva în urmă. Uneori, noul ritm existențial te obosește; nu ești obișnuit. Și parcă ești și puțin dezorientat (ca toată lumea, de altfel). Constați că pentru amintiri nici nu mai ai timp. Și-ți scotocești memoria pentru a mai șterge puțin praful și pentru a nu lăsa pradă uitării ceva ce nu trebuie uitat. Și totuși, cu puțină voință, ți-amintești de multe, nici n-ai fi crezut că ești în stare, că ai o memorie atît de bună. Exerciții împotriva uitării, cum spunea un prieten. Zilele de dinaintea Revoluției. László Tõkés. Oamenii îi aduc pe furiș lemne, pîine, cafea. Enoriași care fac de gardă, pentru a-l apăra. Redegiștii au dărîmat zidul rușinii, cehoslovacii vor să aleagă președinte un scriitor. Bulgarii demonstrează. Noi… noi am mai trăit un congres. Al paisprezecelea. Pentru noi timpul se scurge vegetal. Nici nu știm de mai trăim ori nu. Poate că totul e doar un vis urît. Aproape zilnic ne moare câte-o speranță. Și cîte-am avut, Doamne! Prima pagină a “Scînteii” refuză să apară cu chenar negru. Nu e bine să dorești moartea altuia, zice-se. Și totuși, în acest caz, păcătuim cu toții. De care Dumnezeu să ne mai temem, cînd sîntem uitați? Ion Druță, moldoveanul de dincolo de Prut, tună și fulgeră (pe bună dreptate) împotriva preoțimii noastre ortodoxe. Am fost într-o duminică la o slujbă religioasă. Un cor de calitate. Apoi șase preoți. Și un groaznic zornăit de bani. În timpul său, Hristos îi gonise parcă pe zarafi din templu. Am plecat cu inima strînsă, înainte de ultimul “amin”. Cu osanale pentru conducător și cu clinchetul banilor zgîrîindu-mi timpanele. „Europa Liberă”. N-am ascultat acest post de radio în treizeci și cinci de ani cît l-am ascultat în perioada de după jalnicul congres. Așteptam cu toții minunea ce întîrzia. Așteptam să se întîmple ceva. Viața însa curgea la fel de impasibila ca și înainte... Sînt ținut în permanență la curent cu cazul Lásló Tõkes. Simțim cu toții că plutește ceva deosebit în aer, că trebuie să se petreacă ceva. Prezentul continuă în culori sumbre. Viitorul e plin de necunoscute. Pentru mine poate mai mult. Îndrăznisem să cer într-o ședință schimbarea lui Ilie Matei — primul secretar al județului, și a lui Petre Moț — primarul Timișoarei. Îndrăznisem să acuz cotidianul “Scînteia” de minciună. Săptămîni în care am așteptat să mi se monteze ceva, să fiu trimis la “piramidele” din București, îmbrăcat în haine militare, în haine de soldat care trebuie să-și apere țara (construind palate pentru dictator). Așteptam ziua aceea, ora aceea, minutul acela în care să se pornească uraganul. Ploaia purificatoare. Cu ce greșisem oare, de-și întorsese Dumnezeu fața de la noi? (Cred eu în Dumnezeu, mă întreb?). Sîmbătă, 16 decembrie. Ora douăzeci și două și treizeci. Ceasul se află acolo, sus, pe biblioteă. Nu pot să adorm. Mă frămînta gîndurile. Mă gîndesc la ultima ședință de sindicat, care s-a cerut a fi repetată însă în prezența mărimilor. Lumea a prins puțin curaj. Și mă mai gîndesc cum să scriu o scrisoare de protest către ziare, către naiba știe cine, pentru cazul mătușii mele, femeie de șaizeci și cinci de ani, dată în judecată pentru faptul de a nu fi dat statului (a se citi partidului) porumbul obținut în grădina de lîngă casă. Sfîntă inocență! “Li-ber-ta-te, li-ber-ta-te!”. Vag. Foarte vag. Poate doar mi s-a părut. Scandările se repetă. De data aceasta le-am auzit mai clar. “Cine o fi nebunul, care are curajul să dea magnetofonul așa de tare ?” mă întreb. “Jos Ceaușescu, jos Ceaușescu!” Nu e vis. Nu e nici înregistrare. Totul este cît se poate de adevărat. Sar în picioare. Rîd. Plîng. “Jos Ceaușescu!” Dominoul. Principiul dominoului. Răsăritul a fost cuprins de flăcări. Întreg Răsăritul. Mă îmbrac mecanic. Cu înfrigurare. Tremur. Se pare că nici nu mai gîndesc. Nu mai pot. Nu mai vreau. Fug pe scări. Nu mă mai interesează vizoarele de la uși. Nici geamurile blocului. Ei, necunoscuții, cei fără frică de moarte mă cheamă. Eu de ce n-am știut nimic? (Dar cine în cine mai putea avea pe-atunci încredere?) Alerg. Mai aleargă cineva în urma mea. “Dacă e securist ?” Nu-mi pasă. O pereche de îndrăgostiți mă privesc surprinși. Mi s-a părut că s-au dat la o parte chiar. Fug. Știu doar că trebuie să ajung în Calea Girocului. În ziua de 16 decembrie 1989, Anul Libertății, aproape de miezul nopții. Îi văd. Îi ajung. Sînt mulți, foarte mulți. Ei scandează: “Li-ber-ta-te!” Și silabele zboară, îi electrizează pe cei ce privesc și pe cei ce ascultă. Unora li se strigă “Lașii, lașii!”. Alții coboară, vin cu noi, intră în coloană. Strig și atunci am senzația că pot sfărîma și munții. Deodată sînt încadrat și apucat de brațe. Tresar. “Educația” dictatorului mă face să tresar. Din fericire, sînt doi prieteni. Dinu și Nicola. Pumnii noștri sfărîmă cerul, noaptea, frica. Mi se pare că am fost trădat, cînd cei doi îmi spun că ei vin din Piața Maria. De acolo unde oamenii, cu mîinile goale, își apără credința. Pășesc în vis. Strig în vis. Tot ce am adunat în suflet irumpe. Deseori mă opresc sufocat de propriu-mi strigăt. De propria-mi descătușare. “Poate ne filmează”, spune cineva. “E-ntuneric”, le zic și nu știu dacă eu însumi cred în ceea ce spun. Cineva mă strigă pe nume. Mai întîlnesc fețe cunoscute. Strada este luminată. “Ca niciodată”, gîndesc. Alături, pe trotuar, curioși. Văd cîțiva tineri înalți, solizi, în mîini cu niște cozi de unelte de săpat pămîntul. Noi-nouțe. Mă neliniștesc. “Fără violență !” se strigă. Bolovanul a pornit la vale, prin ziduri de beton și cortine de fier. Timpul nu poate fi oprit. Privesc în spate. Vrem să fim mulți. Cît mai mulți. Mă uit cu ciudă la geamurile întunecate, în spatele cărora par că se mișcă perdele. “Deșteaptă-te, române ! / Din somnul cel de moarte . ..” Toți sîntem români. Acum. Toți. Cartierul studențesc. Coloana se pierde printre cămine. Undeva, la capătul unui coridor, portretul tiranului. “Jos dictatorul !” “Sînt străini”, mi se spune. Unul dintre ei ne urează : ,,Victorie !”. Cu degetele. Vin tineri. Vin mereu. Îmi dau seama că nu am la mine nici un act. Nimic. Ni se cere liniște. Cîțiva băieți s-au cățărat pe acoperișul unei clădiri tehnice. Tribună ad-hoc. “Să mergem la Catedrală. Mitropolitul Nicolae nu va permite să se tragă în noi.” Pornim înspre strada Cluj, acolo pe unde am venit. Plini de credință. De credința în victorie. “Pompierii !” Se aud strigăte. Îndemnuri. Pentru o clipă, coloana a încremenit. Nehotărîtă. Clipe de ezitare. “Fără violență !” Parcă mai prindem curaj. Văd tancurile de apă. Tot nu-mi vine să cred că exist, că trăiesc cu adevărat. Jeturi puternice de lichid scaldă mulțimea. Cineva de lîngă mine, înalt, solid, cu o îngrozitoaro coadă de cazma, aruncă o piatră (de unde o fi avut-o?) înspre parbrizul unei mașini. Se aude un pocnet sec. Îmi caut prietenii cu privirea. I-am pierdut. Mă precipit. Nu știu ce să fac. Jeturile sînt tot mai aproape ! Încă mai am senzația că totul este aievea. Ca un jurnal de actualități la televiziunea iugoslavă sau maghiară. La noi nu se poate întîmpla așa ceva. Și, totuși, exist. Fiindcă încep să fug. Băieții cu bîte nu sînt Sacco și Vanzetti. Fug. La primul colț o iau la stînga. Fiindcă mașinile pompierilor s-au oprit undeva înaintea Casei Tineretului. Ori cu tocmai pe acolo trebuie să trec, pentru a ajunge acasă. Simt frica în oase, în toți porii ființei mele. Dar mai există dorința de a mă confrunta cu ei. Nu știu cine sînt, însă știu că nu mă vor felicita. Ajung în spatele restaurantului Stadion. Mașinile stau acolo, chiar înaintea Casei Tineretului. Încremenite, cu motoarele stinse. De parcă nici nu s-ar fi întîmplat nimic. Nu văd nici un milițian și asta-mi împrăștie frica. Trec pe lîngă tancurile de apă aparent calm. Nu strigă nimeni după mine. Mă uit sfidător. Dacă e ceva, fug. Nu e nimic. Ajung acasă. Imaginile mă copleșesc. Prietenul meu, Sorin, încă nu s-a culcat. Sun. Îl chem la mine. Îi povestesc. Mă privește uimit. Poate n-aș fi știut nici eu, de m-aș fi uitat la televizor. N-aș fi auzit scandările, care m-au scos în stradă. A doua zi. Îi dau telefon lui Dorin Davideanu de la cenaclul S. F. “H. G. Wells”. Nici el nu știe nimic. La Casa Studenților, la ora 9,30, ședință de cenaclu. Adică ar trebui să fie. Îi spun că n-ar fi bine să ieșim. Dar nici acasă nu putem rămîne. Așa că ieșim. În centru, lume multă. Foarte multă. Fețe crispate. Oameni preocupați. Munciți de gînduri. Pe podul dinspre Piața Maria mă întîlnesc cu cîțiva colegi de cenaclu: Constantin Cozmiuc, Dana Sarmeș, Antuza și Silviu Genescu. Îmi spun un lucru neplăcut: Casa Studenților este închisă. Și-mi mai spun ceva: toate vitrinele din Josefin sînt sparte. Zîmbim cu toții. Se mișcă țara. În Bega, un furtun de apă. Cineva pomenește de o mașină de pompieri aruncată în rîu. Nu-mi vine să cred. Deși furtunul mă pune totuși pe gînduri. De pe pod, punct mai înalt decît strada, se vede o mare de oameni. Biserica reformată este înconjurată de miliție. De civili chipeși. Toată lumea tace. O liniște ciudată. Care parcă prevestește ceva. Într-adevăr, vitrinele sînt toate sparte. Sau aproape toate. Se mai zărește pe ici, pe colo și cîte una rămasă întreagă. Pe drum mă întîlnesc cu criticul literar Cornel Ungureanu. Îmi cere să vadă “Drapelul Roșu”. “Nu e nimic din ce-am vrea noi”, îi spun. Zîmbește cu tîlc. Apoi pleacă. La Casa Studenților, în stradă, prozatorul Viorel Marineasa cu Dorin Davideanu. Schimbăm cîteva cuvinte. În fiecare dintre noi se ghicește bucuria. Bucuria că, în sfîrșit, a început. Nu știm însă ce va fi. Împreună cu Dorin Davideanu pornesc spre centru. Trebuie să vedem, să simțim totul. Sau măcar atît cît se poate. Prin Josefin, tot mai multă lume. Însă tot atîta tăcere. Poate chiar mai mare. Și prevestitoare de furtună. Ne întîlnim pe drum cu Bogdan Ciurică, din Satu-Mare. Amator și el de science-fiction. Comentăm ceea ce s-a întîmplat în noaptea care a trecut. Intrăm la “Violeta” să bem o cafea. Mai găsim resurse pentru a spune bancuri. Pentru a mai zîmbi. Măcar acum știm pentru ce zîmbim. Timișoara s-a schimbat la față. Acum ori niciodată, Afară se aude o fanfară. leșim. Plutoane de soldați, cu muzică, cu steagul de luptă, cu baionete lucitoare la arme. Demonstrație de forță. Lumea este întărîtată. În urma plutoanelor, puhoi de lume. Intrăm și noi în ceea ce devine pînă la urmă o coloană. Soldații dispar, nu știm unde. Poate înspre Piața Libertății. Sau înspre Centrul Militar. Demonstranții din spatele lor s-au oprit în fața Operei. Se cîntă Hora Unirii. Se joacă Hora Unirii. Apoi se strigă “Libertate”. Pornim către cartierul studențesc. În dreptul străzii Săvinești îl zăresc pe poetul Slavomir Gvozdenovici, cu fetița de mînă. E crispat. încruntat. Însă privirea lui spune multe. Ne salutăm. Aș vrea să-i zic ceva, să-i sugerez să anunțe cumva consulatul iugoslav despre ceea ce se petrece aici. Nu o fac. Sînt convins că și el știe ce trebuie făcut. Sau cred că va ști. Ne strigă cineva din urmă. Prozatorul Daniel Vighi. E plin de energie. O mai zăresc și pe Brîndașa Armanca, ziaristă. Mă bucur că scriitorii sînt prezenți. Într-adevăr, Vighi este plin de energie. Fiindcă strigă aproape fără încetare. Mai strig și eu, dar coardele mele vocale mă refuză. Le-am folosit, în noaptea ce-a trecut, peste măsură. Îmi privesc ceasul. Nu știu ce să fac. Soția îmi este la spita!. Proaspăt operată. Părinții mă așteaptă. Îmi părăsesc prietenii. În ideea să revin acolo unde vor fi demonstranții. La spital se știa cîte ceva. Însă nu prea multe. “Să nu care cumva să mai mergi!” mi se spune. “N-ajunge un mort. Unchiu-tău, care a murit în război ?” îmi spun mama și mătușa. Mă uit la ele și parcă nu le văd. Nu le aud. “De-aș putea să mă ridic din pat”, zice soția. Și eu știu că ea-mi aprobă participarea. Nu, nu am nevoie de nici o aprobare. Nimeni nu m-ar mai putea opri. Poate doar moartea. Plec de la spital pe la vreo cinci și jumătate după-amiaza. Încărcat cu bagajele soției. Ea trebuie să părăsească spitalul pe ziua de marți, 18 decembrie. Trebuie. Ușa principală a Spitalului Județean, blocată. Ies pe la „Urgențe”. Dinspre Calea Girocului se aude un zgomot puternic de motoare. Ajung în dreptul librăriei. Pe șosea, grupuri răzlețe de oameni. Aud că pe-aici a trecut o coloană de tancuri. Înspre centru. Și că a fost călcată o femeie însărcinată. Motoarele duduie în continuare. La întretăierea Căii Girocului cu Lidia, o baricadă întîmplătoare: grinda metalică ce urmează să fie suspendată, pentru a trece peste șosea cele două țevi uriașe pentru termoficare. Nu știu ce anume să fac: să fug acasă și să las bagajul care mă incomodează — asta m-ar face să pierd anumite lucruri, să rămîn, asta înseamnă să fiu în permanență încurcat. Plec pînă la urmă către casă. Las plasele. Revin. Atît am lipsit: cinci minute. Acele grupuri răzlețe de oameni s-au transformat în ceva ce n-aș fi crezut că se mai poate: în exemple de solidaritate umană sublimă. În porțiunea de șosea dintre poștă și întretăierea cu strada Lidia a Căii Girocului, se află cinci tancuri blocate între troleibuze trase de-a curmezișul drumului. Cu motoarele duduind, cu țevile tunurilor de bord și ale mitralierelor rînjind înfricoșător. Oamenii se apropie de ele. Unii se tem, se retrag, se ascund chiar pe după blocuri atunci cînd mecanicii turează motoarele, alții se cațără pe turele, încearcă să desfacă chepengurile blocate pe dinăuntru. Și e plin de copii, de foarte mulți copii. De femei și de copii. Rînd pe rînd motoarele amuțesc. Se deschide totuși o turelă. Apoi văd un tanchist cu mîna la cap. “Lăsați-l, îl cunoaștem. E vecin de-al nostru” — strigă niște bărbați. “Nu vă e rușine să treceți peste oameni?!” — țipă alții. îndeosebi femeile. Din rezervoarele montate pe tancuri a început să curgă motorină. “Aduceți-vă bidoanele ! Acum o să avem și combustibil pentru sobele din apartamente”, îndeamnă cineva. Bălțile se lățesc. Se aprind chibrite. “Nu dați foc. În tancuri e muniție de război !” — se înspăimîntă subofițerul cu capul spart. “O să sară și blocurile în aer !” Părinții își tot trimit copiii la culcare. Un puști îi arată tatălui un bec de douăzeci și patru de volți. De la un troleibuz cu parbrizul spart. Pe deasupra uliței (nu știu de ce ni s-a părut atunci atît de luminată) se rotește amenințător un elicopter fără lumini de poziție. Oamenii privesc în sus speriați. Nu-i înspăimîntă atît cele cinci tancuri, cît acel nevăzut elicopter de deasupra capetelor lor. Un grup de bărbați dispare dincolo de schelăria metalică din intersecție. Se aud strigăte. Se scandează “Libertate”. Alte grupuri se îndreaptă înspre centru, unde, se zice, au murit oameni împușcați. Nimeni nu pare să se sperie. Să se mire. Grozăvia mare se află aici. Aici, unde cele cinci matahale de oțel zac în bălți imense de motorină. Mirosul lichidului negru provoacă dureri de cap. Nu pleacă însă nimeni către casă. Ceva se petrece. Ce anume, nu se știe. O familie în ținută de plimbare. El, tatăl, își leapădă haina, își sufulcă mînecile și dispare în spatele unui tanc. Apare după un timp, satisfăcut. I-a reușit ceva. A desfăcut ceva la un tanc. Nu-mi dau seama ce anume. “Să mergem cu hardughiile astea înspre centru! Cine știe să conducă?” Idei. Dorințe. Multă înflăcărare. Ceva deasupra rațiunii. O hipnoză parcă. Sau simțul regăsitei solidarități în fața morții. Dar nu mai este motorină. Au fost golite și rezervoarele blindate. “Să demontăm atunci mitralierele” se propune. Dar nici asta nu se poate. Stau. Ascult. Privesc. Mă agit. Vorbesc. Fac ceea ce face toată lumea. Și eu în aceeași stare. Sînt clipe unice. Acum se scrie istoria. Zîmbim. Rîdem. Glumim chiar. Sîntem cu toții fericiți. Doar zborul elicopterului vrăjmaș ne mai umbrește această fericire. Nimeni nu mai pune la îndoială că a sosit clipa aceea de mult, tare de mult așteptată. Și deodată se aud primele înmpușcături. De undeva de dincolo de acea baricadă întîmplătoare. “Trag ai noștri”, spune careva. Plec și eu într-acolo. Cred că sînt ai noștri, fiindcă aud cum se scandează în continuare: “Jos Ceaușescu” și “Libertate !” Zăresc pe fundalul negru al cerului glonțele ca niște bucăți de jăratic, cum zboară înspre înalturi. Ajung în dreptul unui intrînd. Rămîn acolo pentru că trasoarele mi se par prea haotice. Instinctul de conservare mă obligă să fiu atent. Pe de altă parte, curiozitatea îmi dă ghies. Rămîn totuși pe loc. Mă trag din clipa în clipă în spatele zidului de beton. Păsările de fier mușcă tot mai lacom văzduhul. Nu știu de mai cred că dincolo de baricadă se află ai noștri ori nu. Instinctul de conservare îmi dă tot mai des tîrcoale. Tot mai incisiv. Jurnalul de actualități de la televiziune, cu lupte de stradă în Salvador sau Beirut este tot mai aproape, este tot mai real, există așa cum exist și eu, aproape să ne confundăm, chiar ne confundăm. Nu trăiesc aievea. Totul este cît se poate de adevărat, incredibii de adevărat. De ce mi-e frică, mă întreb ? Nu-mi pot da seama ! Știu că de mai stau, se va întîmpla ceva rău. Ceva neînchipuit de rău. Culmea, în jurul meu se află copii, mulți copii. Lor nu le este frică. Stau în mijlocul străzii. Sfîntă inocență! Și totuși plec. Plec precum un laș. Mă gîndesc pe drum că plec doar să mănînc și-apoi o să mă întorc. Cît de absurd pot fi! Totul ca la serviciu : lucrez pînă la zece. Pauză. Mănînc. Apoi îmi reiau munca. Frica și curajul orbesc. Sînt, deci, orb. De frică. Acasă sună telefonul. Soția. Plînge. La Spitalul Județean e groaznic. Vin salvările una după alta. Spitalul s-a umplut de răniți. Soția plînge. Abia a reușit să ajungă la telefon. N-a lăsat-o un civil. Cine să fie civilul care n-a lăsat-o să meargă la telefon? Îmi transmite neliniștea ei. Ceva se întîmplă. Ceva deosebit de grav. Nu mănînc. Cine mai poate mînca? De afară se aud împușcăturile. Foc cu foc. Rafale. Foc cu foc. Rafale. Ceasul de pe perete nu mai funcționează. Nu știu cît să fie ora. Nici nu mă mai interesează. După un timp, telefonul. Tot de la Ana. Plînge. Este foarte speriată. La spital sînt aduși tot mai mulți răniți. Poate și morți. Tot mai multe salvări. Atunci încep să realizez. A început sfîrșitul. Un lucru nu-l știu. Nu-l știam. Că răniții erau răniți de gloanțe, nu de bastoane. Și mai erau și morți. Mulți morți. Știam că pînă la urma se va schimba și la noi ceva. Dar nu cu atîta vărsare de sînge. De ce ți-e frică, nu scapi. Așa a fost să fie. În noaptea aceea de duminică a plouat. Dumnezeu și-a amintit că există și s-a arătat, ca să ne spele păcatele. Să spele trotuarele și șoseaua de sîngele copiilor nevinovați. _________________ Din volumul colectiv „Timișoara – 16-22 decembrie 1989”, Editura „Facla”, Timișoara, 1990 |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy