Un sunet greu. Asemeni coliziunii unei sfere de plumb cu gresia muntelui abrupt. Într-o asemenea vibrație a energiei s-a întîmplat nașterea mea. Într-o realitate paralelă. N-am reușit nici azi să mi-o însușesc.
De aici înainte, am început să alerg, ca nebuna, ori mai degrabă ca după ritmul unei melodii. Chiar și pasul meu era de dans. Pe-o scenă cufundată în întuneric. Neurmărită niciodată. Nimic mai mult decît fracțiuni, flashuri scurte, aruncate ca în gluma luminii, au răzbit uneori, sugerîndu-i, vag, conturul. Există așadar. Există, chiar și fără martori.
Și pasul mi-era de înger. Aripi n-am avut vreodată. Lumină n-am expirat. Nici o binecuvîntare n-am împărțit. Nu mi-a mai rămas, de cînd mi-a fost aruncat sufletul într-o peșteră pentru sirene, acolo... la capătul lumii. Neînceputa fugară. Prezența îmi devenea, în răstimp, asemeni unui uragan. Vulcanică, nestatornică. Cu lava de gheață fluidă. Buze și ochi sărutați în derivă. Așa, trist, am lăsat o mulțime de urme. Dungi negre și roșii de întuneric și spaime, sub conturul pașilor, uscat. Ca un șarpe m-am ridicat, nemaigăsindu-mi începutul și sfîrșitul. Dar dansul a rămas. El a rămas acolo. În orișicare clipă, încercare de evadare. Nu se mai termină odată-n mine... încă suspinînd, în lipsa unei lacrimi. Cea din urmă picătură de sînge care să mă elibereze. Și tocmai în miezul acelei pierderi îi era împărăția. Mereu acolo, fără să-mi încălzească obrazul, fără să-mi umezească buzele reci și uscate... A rămas acolo, blestemata. Uitîndu-mă, undeva, piedută în așteptarea ei. Cheia eliberării de frica de-a rămîne mereu doar eu, singură, la capătul lumii.

Iar direcția ai fost chiar tu. Săgeata îndreptată spre soare. Dar în inima ta, fiecare pas a fost apropiere de vid. A fost cădere în sus. Încă o urmă de sînge... printre atîtea tăinuite și abominabile crime.