Privesc cu ură țărâna,
ce nu mă lasă să vărs lacrimi pe ea...
îmboldind nesuflarea din prejur,
la un nou început.
Poate că atât de mult,
mă urăsc și pe mine...
căci m-am lăsat sleit de puteri.
Mai contează oare că nu mai știu să zâmbesc?...
am împietrit,
în așteptarea răspunsului elocvent,
grăit de o ceată mută.
Dacă tot sunt în vid...
preschimbă-mă în oxigen,
să mă respire gloata.