E toamna.Poate mai adorm.
Lumina-i singura mumie
imbalsamata uniform
in flori mai vechi de iasomie.
Ce scorojire,
ce desfrunzire,
cand pe arborele mort
pictat e insusi arborele.
Vedeam in cer lumina pura,
lumina neindoliata, care,
in elegia eternitatii,
pe durata visului
cu buzele sale trandafirii ne hraneste.
Din opt in opt ani innoptand
in vazduhul reminiscentei,
Sora, mana nimeni nu-ti mai cere !
Ti-a cerut-o cu ani multi in urma,
daca-ti mai amintesti, un arbore de paine,
dulce lumina, racoroasa, a diminetii,
Pe maine ! Pe maine !