niciodată
nu m-am agățat de viață ca acum
când îi sunt fruct rătăcirii
într-o încăpere spoită cu lapte
numeri în aurul din păr arginții
și-mi amintești că am băut deja trei cupe
de prea mult of
nu mă cunoști deși te cânt de durere nerostită
sângele-mi fermentează
dorințe întunecate călăuzesc păianjenii
pe drumul inimii visez că dragostea mă vizitează
aproape cântec
mirosind a smirnă și tămâie
plutesc
spre orașul cu acoperișuri de aur
unde e întotdeauna primăvară
oamenii mereu îndrăgostiți
iar florile se culeg singure
în ritmuri de marș funebru
mă gasesc
și tu întrebi cât am de gând să zac în ghinion
ascultând moartea cum îmi picură
o melodie în aortă