Răcănelu’


Înainte de șicoală prindeam răcănei,
eu când eram mic simțeam o dragoste mare
pentru tot ce era mic.
la spatele casei, între pomar și fântâna cu ghizde
și cu oală verde, aveam un gâldan în care se adăpau vacile,
mai ales iarna, când nu-ți ardea să scoți apă din ciutură
și să verși în jgheabul de piatră, înfundat cu un cep de lemn
de brad, învelit într-o cârpă.
iarna le era sete rău după snopii de coceni uscați
și stropiți o țâră cu apă sărată.
toamna sărisem cu genunchiul pe ei și îi legasem strâns,
după puterile mele, cu nuiele de răchită,
cu ochete răsucit pe după dești, la locul nostru din Gropan.
îmi plăcea să sparg ghețăria cu muchia securii,
să văd cum vine apa de jos ca să-și strecoare botul
vitele grăbite, să înceapă să sorbicăie ușor.
apoi le mângâiam la salbă și le pupam în bot,
spânzurat de gâtul lor și șchiopătând prin zăpada a mare.
cam tot ce era pe la țară am pupat în bot,
spre disperarea mamei, care, când venea de la Sadu la mine,
mă ferea de microbi.
posibil să fii rămas până-n z’ua de azi cu toți microbii de la țară.
vara, gâldanul acela era universul pe care-l stăpâneam
și-l studiam cu joarda ca un Dumnezeu mai mic,
atunci când mă mai hodineam și eu de la daravele
ori de la hangarale. mă nene, da’ aveam timp...,
aveam timp
să studiez cu pumnu’ plin de mure, că muraru’ era aci’
în gardu’ dinspre Codițăști.
din gâldan îmi luam din când în când câte o jertfă,
numai din iubire.
cel mai mult îmi plăceau libelulele și răcăneii cei verzi,
dar mai ales răcăneii.
prindeam câte unul și-l aduceam cu un borcan acasă,
să-i placă și lui, știam că trebuia să-l scot din baltă
cu un brustan lat, cu partea de dedesupt în sus, cea albicioasă.
băgasem la cap tehnica asta de la Pătru lu’ Miroiu, zâs și Mierlă,
care știa lucruri multe despre răcănei, cine sunt și de unde vin,
ba cunoștea și cum să-i țină în gură și să-i mângâie
cu vârfu’ limbii.
brustanii, pe atunci, erau de două feluri: de-ai lungi
și de-ai lați. pe-ai lați îi mai rupeau câteodată
și vitele cu gura, pe-ai lungi stăteau la soare numai râioasele
și nu se puteau folosi nici măcar în plimbare
pentru că usturau nevoie mare!
în casă schimbam răcănelu’ din borcan într-o cană cu țâță,
cana era de pământ ca să-i fie mai bine.
de demâncare îi aduceam mai multe feluri de fire de iarbă,
râme, muște, beții de la butia de prune,
gogoloașe de mămăligă și tot ce îmi da prin cap
și azi nu mai țiu minte.
îi puneam acolo de toate, să aibă de unde alege,
că eu nu știam prea bine ce mănâncă răcăneii.
dar după două trei zile se înnegreau pe spinare
și se făceau mai mototoli.
îmi dădeam cu sama că asta nu-i de-a bună
și-l trimiteam îndărăt la baltă, spălam la ciutură cana cu țâță,
beam o gură de apă rece de te tăia, puneam prăjina
în gardu’ de su’ zarzănu’ ăl mare și mai creșteam o țâră ștergându-mă cu mâneca la gură.
pe unul dintre răcănei l–am iubit cel mai mult,
pentru că atunci când mi-am lipit obrazul de el
mi s-a cățărat pe ureche. pe ăsta mi-a fost greu să-l duc înapoi și, la cazul lui, am început să mă gândesc mai „cosistent” de ce se înnegreau toți pe spinări... după frământări
și câteva neîmpliniri sufletești, că nu puteam să-i fac fericiți,
am ajuns la „concluzâia” că singura cauză e apa puțână
și locul prea strâmt. afară, pe aleuța de pietre ce da din bătătură în
ceirul de porci, străbunicu’ Tătăică aliniase ca la armată butoaiele
să le umple pentru țuică. turna apă în ele cu canta și cu tolceru’ ăl
mare. apăi le răsucea și le uda pe toate părțile ca să le umfle,
să nu picure beutura, că beutura se strecoară
mai ușor ca apa printre doage. așa că, într-unul din butoaie,
am strecurat cel mai iubit răcănel, cu mîncare cu tot.
z’ua ’laltă, dimineața, mi-am dat cu sama că tot nu era bine...
a trebuit să îndur o tristețe mare și m-am căznit zadarnic
să prind răcănelu’ din butoi, nu-l mai găseam niam.
am meșterit un ceas împrejurul pântecosului
degeaba l-am tot tras de cercuri, am dat cu piciorul,
nici că-l puteam urni din loc de greu. în plus,
de-al dracu’ ce era, se mai proptea și-n lozbele de piatră!
de necaz l-aș fi hurducănit prin toată bătătura
pentru că nu-mi da răcănelu’ meu.
Tătăică m-a tot văzut bodicăind la gura butoiului,
luptându-mă cu el să-mi dea răcănelu’.
– ce ai Mielule, de ce te opintești acia?
– mă, Tătăică, mă, ajută-mă, mă, să-mi iau răcănelu’,
că-mi scăpă aseară în butoi!...