Din cununa tăcerii am rupt o scânteie
Să văd în lumina-i plăcerea de afi
Copilul rebel și umbra din ochi...
Tristețea sculptată pe chipul tăcut.
Mă cheamă mireasma și șoapte
În noaptea trecută, în surdină,
Mă strigă o dată, e liniște – apoi
În clipa împlinită de șoapte.
Ce sus este dorul și stropul de viață
Din steaua pierdută în lumea de ceață;
Departe și tristă stă copila de gheață
Sub cerul luminii în viață.
În liniștea aceea de nefirească gândire
Un suflet bolnav î-și plânge trăirea
O lume golită de seva-i, de viață
Privește cum moare lumina-i.
Dacă ar fi să rămână ceva, undeva
Din mine aș sădi fericirea
Sub formă de chip și suflarea
Privirea-n abisul chemării.
O ultimă suflare își macină visul
În sufletul trist și ascuns de durere,
În mareade lacrimi și steaua tăcerii
Și-a regăsit strălucirea în durere.
Te simt lângă mine, în mine aș spune
Lumina din ochii cei triști



E viață, ce-aduce în mine
Dorința să-mi vezi fericirea.
Departe ești tu, și-un suflet uitat
Ce-și caută partea, cu pași timizi
Te vrea să-i fii lumina
Și stropul de viață în inima de gheață.
Dar ai uitat și poate nu-ți pasă
Cuvinte în vânt, orgoliu, și dacă
Tu primul vei pune-n dorință avântul
Vei fi împlinit și în ființă.
Copilul se plânge de lipsa iubirii
E partea cea dulce, naivă, ascunsă
De mantia rece, prezentul –
E timpul de ceară și clipe.