Un fel de poem dintr-un fel de iarnă


În noaptea de Crăciun
am să aduc din oraș o imagine cu brazi înzăpeziți
și un gest plictisit.


într-un context favorabil,
cu o mână ascunsă, le voi lipi pe amândouă
de obrazul tău de o sângerie căldură.


afară,
au ieșit vecinii noștri dinspre viață
și se plimbă liniștiți pe străzi,
fiecare cu cine l-a găsit acest timp,
alții au câte-un cățel de mai de mult…
mimează binele
și chiar fericirea.


zâmbetul meu ți-a mutat ochii la geam,
acum, mai sigură pe tine, ai văzut orașul
ca un mare animal rănit de timp,
animal zbătându-se mereu
în ghearele trecerii.


iar oamenilor, în loc de destin, le-a făcut Primăria,
cu beculețe colorate și steluțe,
niște trasee numai pentru ei


și umblă tot timpul pe o singură noapte.
ținându-se de mâini.


iubita mea cu moși crăciuni pe piept,
străzile acestea, care te-au adus la mine,
sunt intestine reci peste care trec,
înfometați de viață și zbârliți, semenii mei,
oamenii-câini.