E haos...Tăcere...
Și iar se aude-acel vuiet senin
Ce sparge tăcerea
Și-azvârle lumina
Pe vârfuri de arbori...
Și iar e tăcere
Și stele aduse de mare
Și vuietul apei
Ce vrea să sărute pământul.
Dar soarele moare
Și luna-i se-aruncă pe urme.
Și fuge căzând
Se ridică
Și fuge din nou...
Dar nu reușește să-l prindă.
Și zgomotul pașilor săi
Transformă iar totul în haos.
Dar uite, se-mpiedică, moare
Lovită cu capul de-o stâncă
Iubirea flămândă adoarme.
Și-acum iar tăcere
Doar vântul și-aruncă lumina
Pe vârfuri de arbori...
Născuți ca să nască
Născuți ca să moară...