agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-04-21 | [This text should be read in romana] |
Cântecul cerului
Alb A mai nins și iar a nins Alba sufletului fire Peste toate s-a întins O lumină de iubire Se făcea ca din poveste S-a tot dus și n-a rămas Înainte mult mai este Vreme albă de popas Crengi ca brațe-n rugăciune Stau de suflet încărcate Spre pământ a plecăciune E atâta alb în toate Se tot duce și se duce Norul de pământ s-a spart Raze vii care străluce Mă apropie, mă despart Mă despart și mă apropie Raze moarte ce străluce Apa noastră cea mai vie Se tot duce și se duce E atâta alb în toate Spre pământ a plecăciune Stau de suflet încărcate Crengi ca brațe-n rugăciune Vreme albă de popas Înainte mult mai este S-a tot dus și n-a rămas Se făcea ca din poveste O lumină de iubire Peste toate s-a întins Alba sufletului fire A mai nins și iar a nins Baladă Cearcăne, descearcăne, Suflete dezbracă-ne, Dorule, răsdorule, Suflete omoru-le, Timpule, strătimpule, Suflete-anotimpu-le, Locule delocule, Suflete de focu-le, Ceasule, preceasule, Suflete rămasu-le, Gândule, îngândule, Suflete flămându-le, Osule-odiosule, Suflete setosu-le, Tulule, pătulule, Suflete sătulu-le, Golule, negolule, Suflete răsuflu-le. Bogata iarnă Bogata iarnă sfântă Cu îngerii ce cântă Cu naștere curată Din dragoste-nfășată S-aștern pe la fereastră Sculpturi cu fir de gheață Sunt albe flori în glastră Și sufletu-i în viață Au troienit cărarea Nămeții de zăpadă Ce-au coborât să vadă De unde-avem mirarea Crengi bătrâne se apleacă Îmbrăcate-n promoroacă Și se scutură de ger Parcă din pământ spre cer E vremea primenirii Cu duh de altădată Semințele iubirii Sunt mană-mbelșugată Atâtea straturi albe S-au așternut grămadă Și încă vor să cadă Pământului ca salbe Lasă visul să primească Marea veste-mpărătească Într-un grajd întunecat Dumnezeu s-a întrupat Cuminte cerul plânge Steluțe de cristal Sub lacrime de sânge E-un ceas sentimental Printre chiote zglobiii Își așteaptă moșul bun Sfântă seară de Crăciun Îngerii își nasc copiii. Camerei 29 La voi cerul mai limpede pare La voi cuvintele țin loc de ecouri La voi năbădaie de inimi-apare Ca tainicul foc dintr-un colț de tablouri La voi se țes intrigi de capă și spadă La voi nesfârșite pânze se țes La voi sufletul zbiară: “Mai adă! Din tot ce mai ai, tot mai ades” La voi dorul primește culoare La voi crengile cresc spre pământ La voi nici o boală nu te mai doare Că toate devin, se transformă-n cuvânt La voi cafeaua e dulce și bună La voi curge râul de miere La voi, de nu-i soare, e lună E cină de taină și-i înviere Cânt–descânt Ne-nghesuie anii și-s grei Strâmte culoare Dorul de umbra pașilor tăi Culcuș de visare. Fumul se naște și piere-n lumină Gândul străbate eterul Simt lucruri ce-apasă și scriu pe retină: “Prea mare misterul!” Tălpile goale pătrund în țărână Dâră de sânge și har, Trăim sentimente ce mereu se amână Beznă cu lipsă de far. Coboară o rază ca scară cu îngeri Rana ființei-i deschisă Doamne, în inimă simt că mă sângeri Cu mila proscrisă. În lupta prea dârză nu știu de-o să birui, Culorile în ochi se topesc, Și floarea cea albă mă-ndeamnă, cu firu-i, Spre glie să cresc. Cupele-s pline cu vin și cucută Să bem în neștire, Aripa noastră, prea veșnic cerută Izvor de iubire. Ninge în suflete, vifor de gheață Timpul se unduie Tânjim fără preget la loc în verdeață Lumea ne bântuie. Stai singur în rai și ne plângi, nemurire, Crucea din carne se face Pământu-i plămadă de grea fericire Trăind în nepace. Ne-ntindem pe lespezi cu somnul în gene, Lumina se stinge, Ne-așteaptă furul cu negrele-i pene În trup se prelinge. Și unul în două încet se desprinde Sufletul urcă la cer Oasele goale în lut se vor prinde O moarte le pier. Cântecul apei Mândra mea cea mai de dragă Dă-mi gurița ta de fragă Și dă-mi mijloc să-ți cuprind Inima să mi-o aprind Dintr-un vârf de iasomie Fă-mi, iubito, pălărie Boruri largi ca să umbresc Setea celor ce iubesc Dacă bate vântu-n cracă Tu fă-mi sufletul să tacă Plin acoperă-l cu dor Și dă-i apă de izvor Tare-i Doamne jale-n mine Când mândruța nu mai vine Vremea trece greu, agale Așteptând pasul pe cale Bine-i Doamne-a fericire Mândra când îmi dă iubire Fuge timp și nu-l pot sta Când mă prinde-a săruta Cânt pentru Ștefana Din furca gândului torc fir Să-ți fac mireasă râu de nea Să bem dintr-al destinului potir Dulceața dreptului de-a ne avea Când totul cânt-a sărbătoare Și toate-n juru-i se nuntesc E vremea sufletelor floare Ce dintr-o rădăcină cresc. Iubirea care azi ne leagă Supune-o Doamne-ngăduinții Și dă-i înțelepciunea-ntreagă A omului cu forța minții Să ningă suflete candoare Cu fulgii mari ai tinereții Mirajul vieții ne-mpresoare Gustând din raza dimineții În lumea plină de cuvinte Tăcerea ochilor ne mai cuvântă E seara gândurilor sfinte Cu îngeri care inimile cântă. Ceasul Măsoară inima un gând Rămas adânc înfipt pe cruce Că pân-la sfântul prim cuvânt Nici un ceasornic nu mă duce Stigmate port în loc de ace Și trag în mine tot păcatul Coboară îngere și varsă pace Peste durerea ce apasă satul Pe gaura cerului cu soare Văzui un arc care-mi întrece Căzut în letargia care doare E ceasul meu cu ore pân-la zece Ceasuri de nisip Ornicul tău bate Ceasul iubirii curate Zeiță a poveștii mele Basmele tale s-au golit de înțelesuri Castelele noastre au fost din nisip Cine să știe cuvântul ce poartă durerea sau fericirea pământului? Bat ceasurile de nisip a toacă prelungă spre spiritul simplu al iubirii Ești... un prezent al inimii mele, un veșnic al amândurora Ciob La sfârșit a fost Tăcerea una surdă și plină, trâmbițând a judecată. Îngerii făceau curățenie prin cotloanele cumințeniei lor; Ultimele păcate se legau cu fire de-ntuneric și se puneau în balanță. Dincolo, greu, atârna o pană. A fost apoi lumină! La început... Ciripici de înger Tandră fulguire de amintiri printre golurile prea plinului vremii noastre, îngerii mi-au uitat numărul de telefon și mă caută într-o absență dureroasă de aripi... Ei nu știu că le aud fâlfâitul în muzica stelelor norocoase, ascuns după o inimă suspinând de duios. Clipă Fericirea de a înverzi Pe-un zâmbet larg răsfoind în taină câteva vieți: o pagină înainte, o pagină înapoi, o amintire în suflet, un vis în speranță... Chipul umed de lut zvântat în lume! Colind albastru Colindăm colinda sufletelor vii Îmbrăcate-n haina albă de zăpadă Pentru toți aceia, cei mai triști copii Pentru care fulgul nu mai vrea să cadă Refren: Clinchet de cristal Într-al iernii bal Naștere cu sfinți, Îngeri prea cuminți Dor de bucurie Inimii să fie Colindăm colinda iernilor târzii Fericim lumina viselor de soare Pendulăm trăirea, dreptul de a fi Curcubeu de stele, aripii culoare Colindăm colinda nașterii sărace Se coboară duhul peste veșnicie Într-un staul rece, plin de dobitoace Își începe Fiul buna lui pruncie Colindăm colinda magilor vestiți Ce-au venit cu daruri, întru închinare Luat-au drumul stelei, sfânt călăuziți Pân-la ieslea plină de curat iertare Colindăm colinda dragostei albastre Nobile și bune, de creștin de viță, Viața ta Hristoase, crucea vieții noastre Pentru îndreptare și-ntru pocăință Colindăm colinda marii sărbători Care intră-n case cu-n bătrân Crăciune Pe la geamuri, gerul pune dalbe flori Că răsare-un astru care nu apune Colindăm colinda îngerilor buni Coborâți în noaptea sfântă de iubire Să-mpletească mândre, falnice cununi Pentru soarta noastră, pentru fericire Colindăm colinda fulgilor de nea Prăfuiți pe lume într-un semn de pace Dumnezeu veghează după o perdea Surâzând șăgalnic, face semn și tace Colindăm colinda vântului ce bate Printre crengi golașe, suflete pustii Dă-ne Doamne blânda, dulcea libertate De a fi de-a pururi vrednicii-ți copii Vă urăm urare de Crăciun frumos Seara ce-o petreceți, caldă amintire Sufletul să fie plin de rod mănos, Lacrima să uite de obraz subțire. Consolare Sufletul începea să prindă praf, copiii s-au săturat să se mai joace și-au hotărât să se facă oameni mari Mai târziu au înțeles, dar sufletul devenise de piatră grea trăgându-i spre lume Lacrima poate să mai lase întrucâtva strălucirea luminii de odinioară Contingent: contemporan Mă întâmplă floare de gând; Lumina se frânge, se strâmbă sub cărarea nebătută a inimii... Golurile s-au spart de ochiul minții ascuțite povârniș de adânc undă de liniște pământească rodească sălbatică floare de gând! Crăciun Clopot de aramă Cheamă Lumină-n fire Subțire Dorul de ducă Nălucă Fior de alt Înalt Creanga inimii Suflete căptușit cu cerneală într-o dimineață a ochilor mei adevărați înspină-mă cu versul tău mierlos, Smochină trupului meu acru suflete bătrân neliniștindu-te pe culmile sperării, cârjă inimii sprijinduinde... Cred... Cred în lună, cred în stele, Cred în vremea crengii mele, Cred în șansă și noroc, Cred în apă, cred în foc, Cred în omu’ care-i bun, Cred în viețile ce-apun, Cred în valul mări-albastre, Cred în toate ale noastre, Cred în raza de lumină, Cred în dorul ce alină, Cred în strugure și grâu, Cred în lacuri, cred în râu, Cred în zâmbetul frumos, Cred în gândul rămuros, Cred în lut și în semințe, Cred în vreri și în dorințe, Cred în viață, cred în moarte, Cred în rândul dintr-o carte, Cred în frunza ce suspină, Cred în vântul ce-o dezbină, Cred în flori și în idee, Cred în diavol și femeie, Cred în mărul ne-mbucat, Cred în draci și în bărbat, Cred în îngeri, cred în sfinți, Cred în verile fierbinți, Cred în zi și cred în noapte, Cred în vorbe, cred în șoapte, Cred în tainica tăcere, Cred în dulcea mângâiere, Cred în firul ce răsare, Cred durerii care doare, Cred în bucuria vieții, Cred în zorii dimineții, Cred în bani și în putere, Cred pe orbul care cere, Cred în scris și în cuvânt, Cred în bine pe pământ, Cred în prietenii adânci, Cred în maluri și în stânci, Cred în vraja de acasă, Cred în pâinea de pe masă, Cred în cerul cu senin, Cred într-un pahar cu vin, Cred în inimă sălbatic Cred în brațul tău molatic, Cred în buzele de fragă, Cred în draga mea și dragă, Cred în ochii ce zăresc, Cred copiii care cresc, Cred în două câte două, Cred în dorul viu de rouă, Cred în sufletul de fum, Cred în clipa de acum, Cred în iarnă și zăpadă, Cred în pace și în spadă, Cred în sângele curgând, Cred în lacrima plângând, Cred în zborul libertății, Cred în cumpăna dreptății, Cred în umbra de pădure, Cred în albe, negre, sure, Cred în aripă nefrântă, Cred în pasărea ce cântă, Cred în tată și în mamă, Cred în comedii și-n dramă, Cred în spinul din cunună, Cred în ploaie și furtună, Cred în făt-frumos și zmeu, Cred în Bunul Dumnezeu! Crist-alin Ochii pământului Ciute adapă Sete de crapă Buzele vântului Plouă culorile Flori în grădină Cerească lumină Tânguie viorile Frunzele moarte Bântuie gândul Tot îngânându-l A verii șoapte Crucile-s grele Pline de sânge Maria plânge Lacrimi de stele Luna coroană Cerne aripe Noapte de clipe Roșie rană Boala ființei Ne roade osul Purtând prinosul Dulce-al credinței Cristelniță Aerul pătrunde în oase, somnoroase; și apa, și piatra, și, mult prea adesea, dorul; Le așteaptă timpul, bătrân și gârbov, în anticamera măduvei și le servește cu niște secunde proaspete răpite din creier. Într-un târziu va bate lumina; fi-va închis, că Ea nu știe să fie cu dinți de câine ca să sfredelească ființa botezului. Criză de lumină Îngerii au decis să vorbească, Să spună deschis ce-i mai doare Să-și lepede aripile ce nu vor să crească Ori cele găurite de-atâta soare La conferința de presă Dumnezeu n-a putut să vină Fiind reținut cu probleme La consumul serios de lumină Totuși, s-a remis prin fax O declarație în exclusivitate În care se specifica punctual: „N-avem suflet, dar vă dăm libertate!” În semn de protest, a-nceput să ploaie Fiecare și-a luat partea lui Ca pe-un sicriu purtat anevoie Și-au coborât străfundul pământului Îngerul meu stătea în derută A vrut să știe mai mult despre mine Nu-mi dorea o libertate brută Ci o moarte așa cum se cuvine. Des-facere Bărcile noastre-s din lemnul de foc Plutitoare pe ape, nevrednice-n loc Le leagănă vântul în voie, hain, Mi-e sufletul Abel și trupul Cain. Vâslim cu nădejde, muncim cu sudoare Că n-avem credința de-a merge-n picioare Pe valul ce bate și unduie-n noi Sperând să găsească ceva mai de soi. Spre-ntinsele ceruri catargele bat Prin mine ecouri de gânduri străbat Se spulberă-n marea întinsă și rece; Acasă e Tata? Tăia-va berbece? Că veșnic din țărmuri în țărmuri plutesc Vărsându-mi iubirea-n pământ, rătăcesc, Ș-aștept să apară sirena morgană Să mi s-agațe, cu-n zâmbet, de geană. Ancora-voi în vis, la mijloc de mare, Constrâns la cuvânt de-atâta mirare E plină nevoia de-adâncă tăcere S-ajung pe tărâmul cu lapte și miere. Nu mă vreau, frate, nu vreau Adam Să-mi fur fericirea, cu mâna, din ram, Coroana cu spini la intrare s-o pui, În ruginitul, sălbaticul cui! Despărțire Nu mă întreba ce mă doare, Pune mâna pe inima mea, Atinge-mă cu mângâieri de Dalilă și privește-mă de la pământ spre cer. Clădindu-ne, am zidit rânduri de suflet până la înălțimea destinului comun La masa tăcerii paharele-s goale Cristalele sună a limbă de clopot Nuntă lumească, mireasă lumină Leapădă-ți trupul de zână Am păcătuit de mii de ori dorindu-te În brațele tale mă mântui. Ne-am iubit pătimaș în umbră de seară Dimineața ne-am spălat cu rouă și lacrimi Am născocit amurguri în amiază Pe umeri-ți rotunzi am scris poeme Tu ascultai, și dintr-un zâmbet rază Străfulgerai lumină pentru suflet Azi mi te cheamă amintirea-n gând Rămâi pe veci oglinda cuvintelor mele. Dor de ducă Doamne, când m-ai plămădit Nu mi-ai spus că-s de murit Și mi-ai dat dulceață-n viață Dragostea de dimineață Fluturi albi îmi poartă dorul Însetat îmi e izvorul Rădăcină strânsă-n trup Simt o foame ca de lup La ospățul de lumină Mă rog Doamne ca să vină Mândra mea de suflet plină Să mâncăm în tain-o cină Să ciocnim cupe de vin În cămașa ei de in In topit pe trupul gol Vremuri fără protocol... Doamne, când m-ai dat în lume Marea era numai spume Eu, un firicel pe plajă Pentru a ursitei vrajă Soarele era-n apus Când pe mal tu m-ai adus Tot tânjind după sirene Și a lor negre sprâncene Mândra mea fără de soață Te-am prins la inimă hoață Mi-ai pus-o la subsioară Să-mi fie viața ușoară Mi-ai pus-o în părul tău Ca să nu-mi mai fie rău Era-n zâmbetu-ți curat Doamne, tare-s amorat! Duminică sfântă Era o duminică a inimii, Sentimentele se împărțeau în porții egale oamenilor, prea diferiți pentru a se putea rătăci; mâinile se-nrămureau, spre rugăciunea ființei ascunse; sprijiniți de gânduri, clădeam vise de primăvară, numai noi cu soare curat. Iubirile, fericirile, Aducându-ne mirosul de vechi a lui Dumnezeu Floarea inimii Floarea inimii și floare Doamne tare mă mai doare Floarea inimii boboc Doamne tare mi-i a foc Floarea inimii petală Doamne tare mi-i a boală Nu-i loc Cu noroc Nu-i ceas De rămas Nu-i lut Să-l sărut Nu-i tină Cristalină Floarea inimii frumoasă Doamne tare mi-i a casă Floarea inimii cea plină Doamne dor mi-i de slănină Floarea inimii-ofilită Doamne doru-mi-i de pită. Focul Focu-l stingi cu apă pură Dragostea o stingi c-o gură Focul arde și pârlește Inima din sân iubește Focu scrum în urmă-i lasă Inima își cat-o casă Focu para și-o ridică Inima vrea dor să zică Focu-i foc și, Doamne, frige Inima vrea dor să strige Focu-i mare și se-ntinde Inima de om se prinde Focu-i galben și distruge Inima de om nu fuge Focu-i rău și nimicește Inima nu se zbârcește Furie Va veni o vreme când totul se va colora într-o culoare pe care tu n-ai văzut-o niciodată! Cuvintele mele vor îngheța într-un țipăt mut gata să străpungă gândul idilei ce-ar fi putut să fie... O cale frântă întretăiată de viforul cântecul plin de suspine. Lumini secătuind o lume în care nu știu dacă-mi voi mai găsi umbra. Târându-mă, tu mă apeși și tare mi-s grele aripile tale Sub cercuri negre și strâmte Ne adăposteam de ochii cei răi... S-au lărgit sferele noastre și s-au ciocnit de alte interese, fiecare cu un propriu prea bine dezvoltat Nu-mi place să iau decizii, libertatea mea nu suferă amânare... Dorul of de lume se-ntinde pe buzele tale, dar nu mai am atâta spațiu să-l primesc în cercul meu rămas la fel de strâmt. Odată se v-a-ntâmpla să mă sufoc Și tu vei fi demult plecată Cercul o să mi se agațe de ultimul gând: libertate! Sunt orbul ce strigă că nu te-ai îmbrăcat nici astăzi asortat... N-am ochi pentru schimbarea unei lumi prea schimbătoare și fără păcătosul meu ochi Am inimă pentru tine, țintă cuțitelor de venin... Poate că jucăm cu reguli diferite, Fiecare cu o altă jumătate neterminată Stinge lumânarea, oricum bate vântul durerii prin sufletul pustiu de-atâta lume care-l bătătorește! Simt monstruos și văd enorm! Ultima ta imagine în care mâncai veselă înghețată. În fond, eu sunt hrana tuturor, un bulgăre de vifor îmbrăcat în ciocolată. La început e dulce, apoi... Dar are în mijloc axul care rămâne. A nu se consuma înainte de a-l cunoaște! Găurile ființei Găurile ființei nevăzute ulcele pentru o sete de stele Cearcănul cuvântului alunecă hoțește mut ca un pește Lacrima ploii picură vise de prin culise Scenă pustie joc fără capete viață de sticlă. Inima florii Nemărginire a eului, cuprinde-mă în strâmtorile tale, talazuri de vis zbătându-se, oarbe, prin lume... Căzut dintr-o-ntâmplare, perind lucrurile între naștere și moarte; cuvinte mirosind a uitare, flori înghețate în inimă, agățate de limbă cu toarte... Ne mai legăm de noi o vreme Să n-avem a ne teme de înșelăciune În rugăciune se spune c-apune flacăra vie prin noi pustie. La plajă Stăteai lungită la soare Prin porii tăi lumina se încarna luând forma trupului plin de dorință. Soarele-și croia drum spre suflet. Amiaza-l chema în cotlonul ființei, rază a tinereții chipului tău. Veșnicie primită și lipsită de ispită Foc de soare Iarna moare și răsare Dintr-o floare De cicoare Adormitoare Stai la plajă Ca o vrajă Prinzi în mreajă Tot ce-i ochi Fără deochi. Liniște paradisiacă Lacrimi grele Cad din stele Îngeri morți Bat la porți Fiecare Moarte are Cale plină De lumină Aprig dor Fulg ușor Aripi moi Pentru goi Cină bună Mușc din lună Tai felie Gust din glie Fructe coapte Cad în noapte Să răsară Primăvară Ceasuri vii Poate mii Ceasuri slute Poate sute Mă voi naște La un Paște Mă cunun De Crăciun. Memorie Coamă de deal Întoarsă-n memoria transparenței de cristal Călător printre umbre Rup franjuri de lumină M-am retras în sufletul meu cuminte și atent la memoria viitorului Deschid porțile nevăzute să inunde somnul Clipă nouă Vino de mă plouă Clipă veche Nu meriți pereche. Moartea Calea bătută ducea la departe Curândă în moarte Generoasă, Spinoasă, Plină de semne Și-ndemne, Cu braț de cenușă Cu ochi de păpușă, Mi-a-ntins o tavă Þoi cu otravă Mi-a zis să-nting Viața s-o sting Că-mi dă mireasă Frumoasă, Fără timp trecut Fără loc pierdut Casă cu lumină Suflet fără vină! Momo Se tot spune prin povești Despre timp că e corvoadă Numa-n inimă de-l crești Poate să devină roadă Și ne plângem ne-ncetat Timpul ne tot adumbrește N-avem rost la ascultat Totul ni se drămuiește Nici o clipă nu revine, Dar o alta îi urmează Fiecare un suspin e De nu stă, la suflet, pază Floarea albă de secundă Se tot duce, curge-n noi, Þine-n viața ei rotundă Bucurii și mari nevoi Îngropat-am un copil Pe sub aspra vremii piele Mă trezește-așa, tiptil, Îmbrăcat în haine grele La un colț de veșnicie Hoții orei fac trabuce Peste tot din poezie N-a rămas decât o cruce Și întindem la păcate Printre rime și picioare Am atâta vreme-n spate C-aud moartea cum mă doare Nimeni nu mai știe rostul Inimii în deșteptare A trecut prin lume postul De iubit și de iertare Sus, pe cer, oglindă vie, Fură chipurile luna Șoapta timpului mai știe Cântul pentru totdeauna Jos, în lut, se mișc-un dor Încotro-l duce pustiul Prin prea lume călător Se rotește fistichiul Dezmorțit de promoroacă Mai visez c-o să trudesc A prelung bătea o toacă: Inima, să mă trezesc Plin de spaima morții mele Mă tot vreau și nu mă pot Cruce cu păcate grele Scapă-mă, cu viu cu tot Morile Morile, feciorile, Macină prigorile Zaua cu rugină Vreau-a la lumină Să cate iubire Dincolo de fire Pe-un cal răpciugos Fără grajd frumos, Fiindcă eu socot Că-s un Don Quijote! Noapte cu chin De patru bate-al nopții ceas Și pleoapa nu vrea să coboare Gândind iubirii ce-a rămas O amintire-amăgitoare Pustii sunt toate-n jurul meu Pierdut li-i astăzi înțelesul Și somnul vine tot mai greu Când știi că nu mai ești alesul Ce visuri tainice străbat Prin geana aplecată-n gânduri? Zdrobit un suflet de bărbat Iubit în grabă, printre rânduri Dar ochii-aceia te privesc Din depărtata lor străinătate Ce n-aș da Doamne să primesc Iar dezlegare la păcate. Nocturnă Sub geana ta stau gândurile mele omizi pentru fluturii de mâine Te privesc în ochii primăverii noastre înflorite Să nu uiți visul meu în somn... Sub geana ta stau gândurile mele deasupra cuvintele, iar întru sunt eu contur al înțelesului iubirii Paște Cântă îngerii prin cer Trâmbițe a deșteptare Azi cuvântul vrea-ntrupare Și lumina vrea eter Morții toți din amintire Oasele și-au scuturat Azi Hristos a înviat Și-a adus cu el iubire Într-un colț adânc de iad Coborât-a mândrul soare Din păcatul care doare Picuri albi de suflet cad N-a rămas decât greșeala Fiecăruia din noi Trupul este din noroi, Cu o rază-i plămădeala Cerurile s-au deschis Fiul se întoarce-acasă Mielul, jertfă, stă la masă Vin să bem în Carte-i scris Clopot mare din pământ Bate peste noi iertare Spini-s încărcați de floare Crucea e de legământ În biserică-i lumină Doamne, lasă-ne-n cuvânt Și pogoară duhul sfânt Peste lumea ta haină Poza lui Dumnezeu Dumnezeu se pozase în gând Cu-n pământ Curgeau lacrimi de sărătură În arătură Avea așa o culoare (de valoare!) Pur și simplu sentimentală (semn de boală) Și-un chip de mucenic (ceva mai voinic) Cu fruntea cea plină, neruptă lumină, Cu ochiul cel mare rotund ca de soare... Prea albă poza ieșise (probabil greșise aparatul de fotografiat) Pentru că imediat S-a făcut negru de lut Că m-am temut De-o dragoste albastră De-a noastră, Muritoare, Cicălitoare, Adumbritoare, Arzătoare... Următorul: Muritorul! Pre-facere Mirările s-au topit în deșteptare; Vieților noastre ne cerem tribut; Obloanele sufletului scârțâie fum Trunchiem sentimentele la false surâsuri Boală de dor nouros PSEUDO-ISTORIE Vechii daci, bărbați din creier de munte, aveau și ei o teamă (poate luată în fugă din rai): li se părea că cerul ar sta să li se prăvale peste cușmele lungi... Noii daci, bărbați de la oraș, purtându-și costumele de firmă în limuzine luxoase, n-au nici o teamă (în paranteză fie spus, cred că n-au nici rușine): parcă, din când în când, se feresc să calce mai apăsat, de teamă ca pământul să nu-i înghită... Ei, Miorița... ce-o fi făcând ea acolo, acum, când ploile de stele nu mai contenesc, când eclipsele de lună se succed cu cele de soare, iar brazii se duc la export... Þăranul, săracu’, se duce la vot și se uită, trist parcă, la telenovele! A venit cineva, cică pentru integrare, și i-a spus că n-are voie să dea mai mult decât vor ei... Suntem o țară mică, de ce ne-am amăgi c-am putea fi bogată?! Maramureșul istoric s-a mutat pe malul Senei Þara Năsăudului și-a trimis grănicerii la urmașii lui Don Quijote... Mamele primesc bani mulți dacă vor face copii (mai este ceva loc prin jungla amazoniană!)... Doamna, ce țară frumoasă am avut!!! Rămășiță Într-o zi vei întâlni resturile vieții tale; o să le privești curios ca pe-o amintire; te apleci să le scuturi de praf și nu te mai ridici... Într-o altă zi vei întâlni rosturile ființei tale; o să privești fericit ca pe-o fântână; te întinzi să bei și nu te mai saturi! RÂMEÞ Locul acela curăță gândul De toate câte întină pământul Locul acela spovadă aduce Lumină plină din sfânta cruce. Locul acela, loc de vecie De-a de întoarce întru pruncie Locul acela, locul de rugă Pentru iertarea inimii-fugă Locul acela, oglindă de cer De-și vede omul trupul apter Locul acela, scară de îngeri Îți simte inima când vrei să sângeri Locul acela, casă de Domn, Nu lasă spiritul să prindă somn Locul acela, capăt de greu Blândă icoană de-arhiereu Locul acela e parte din bunul Lăsat pe pământ de-acel Prim, Unul Locul acela, locul luminii Unde coroana își scutură spinii Locul acela, de sub o stâncă Unde credința încă-i adâncă Locul acela, tărie de munte Așteaptă cugetul să ți-l asculte Locul acela, c-o salcie mută Șade sub crucea tot mai căzută Locul acela, cu susur de râu Dospește hrană ca bobul de grâu Locul acela, închis la păcat, Lacrimă femeie, sudoare-bărbat, Locul acela e mai mereu O întâlnire cu Dumnezeu Regrete Gâtuie lumea munți de tăcere Lași-și ascund gândul în bani Totul e ură, ascunse mistere Cearcăn al inimii pline de ani Pasărea pură suspină departe Tânjind primăvara întâia de rai Răsună ecoul vremilor sparte În țara piciorului șchioapăt de plai Munți-și apleacă creasta măreață Apele-și strâng valu-n adânc Pierduți printre rânduri stătute de viață Nu ne-ntrebăm decât: „Ce să mănânc?” Sufletul rabdă și astăzi de sete Nimeni nu vrea să mai vândă iluzii În negru-mbrăcate, doctorițe cochete Zâmbind pregătesc performante perfuzii. Scurt Să scrii cu inima în loc de peniță cuvinte cu dorul purtat pe sub stele și-apoi caldarâmul cuvintelor se încingă să năvălească lava iubirii în suflete Serenadă Umbrele tale se amestecau într-un joc de culori autumnal... cădeau zboruri frânte din amintire peste geana uitării omenești Frumosul - un tablou Al sufletului plăpând prăfuit și-ngropat în demulturi... Simt Simt că-mi arde-n piept Inimă de piatră, Dorul meu cel drept Arză-l focu-n vatră Simt că mă topesc Ca un sloi de gheață Dacă nu iubesc Pentru înc-o viață Simt că vreau a scrie Tot ce nu s-a spus Orice poezie, Cruce lui Iisus Simt (simțire-aș moale) Cum se bate-n sânge Printre coaste goale Sufletul ce plânge Simt (și mă tot doare!) Visul milenar Înghețat în soare Ceară de Icar Simt (și tare-aș vrea Să mă uit o clipă) Peste pleoapa mea Cade o aripă Simt (dar înainte Hoinăresc buimac) Întru cele sfinte Îmi fac semn și tac Simt pentru o lume, (Oare nu-i puțin?) Vreau pentru un nume Nafură și vin! Spitalul de îngeri În grija mea sunt îngerii bolnavi; Chilia mi-e plină de aripi peticite; Îi duc până la flacăra cuvântului și de-acolo îi învăț să sară; Ei mor frumos, fără carne, ca fulgii de nea. Cine va ști boala ce-i macină în făină de stele în afară de doctorii cerului!? Stele de foc Ce inimi mai pârguiesc prin lume? Cețuri în memoria dragostei curate, plămadă de râs și plâns într-o lumină de carne tremurândă... Lacrima timpului curtezându-ne spiritul nobil, sclavându-l cu nori... Ce aripi slobode mă-ntâmplă? Sunt oameni Sunt oameni care trăiesc în propria lor inimă sunt oameni săraci ce nu pot fără de umbra lor... Sunt oameni ce sălășluiesc în inimile celorlalți sunt oameni bogați ce se gândesc la soarele de mâine Echilibrul planetei Stă pe umerii grei ai timpului Telurică Pe valuri e liniște, Cumințenia pământului s-a uscat, Începutul caută sensul uluirii ființei desprinsă de mersul pe aripi flămânde... Toate se petrec într-un timp ce nu mai aparține inimii... Golurile îmbracă haine de fier, cu greul apăsându-mi pe tâmplă, culorile și-au pierdut orice miros amestecându-se într-un joc des-cântat; Castelul de nisip se doboară de greutatea unui fluture frământându-se să devină omidă. Cumințenia pământului se îneacă în valuri; Salvamarii au adormit pe aripile pescărușilor, ademeniți de sirene spre firul de liniște marină; Mereu un colț al fărădelegii mele muncește luminii adânci! Toamnă Adiere de pași, foșnete de lumină Fiecare clipă cade mai senină Rupt din ramul cald, dorul după verde Cade-n ochiul tău, lacrimă se pierde. Burnițează iarba rouă de cristal Sună ceasul toamnei, lung, sentimental, Vreme de romanță lângă șemineu Îngropați în viață, numai tu și eu Zorii prind din zbor ultimul tău vis Joc săltat de îngeri, colț de paradis Brațul meu coboară dând rotund ființei Punem chezășie inima credinței Fâlfâit de frunză moartă Bate seara pe la poartă Ca să-mi cazi în brațe zână Eu un sclav, tu o stăpână Tranziția cuvintelor Uneori, importăm cuvinte, fără să știm prea bine dacă ne sunt pre limbă; Alteori, inventăm sentimente, știind destul de bine că ele nu ne sunt pe trai; Traversăm tranziția miezului de vers. Umbra albă Era o umbră albă, mare și goală îmbrăcată în straie de apă. Așa, împrăștiată, îmi apărea dubios de frumoasă, cu carnea mișcându-se în bătăile ornicului de lemn. Apoi noaptea, fără de umbra chemată acasă. Picurii lumii agățați de gene, prevestesc potopul fără de arcă! Viață Cercuri pline de mistere Viața nu-i lapte și miere, Viața nu-i chin și sudoare, Nu-i pelin, dar nici nu-i floare, Nu e zâmbet, nici suspin, Nu e trandafir, nici crin, Nu e luptă, nu-i nici joc, Nu e șansă sau noroc, Nu-i nici bani, nu-i nici putere, Nici blestem, nici mângâiere, Nu-i nici fast, nici sărbătoare, Nu-i nici plină de culoare, Nu-i nici veșnic plagiat, Nici oglindă, nici citat, Nu-i nici azi, nici ieri, nici mâine, Nu e nici miros de pâine, Nu-i nici ici, nici colo nu-i, Nu-i nici poftă pusă-n cui, Viața este, scrie-n carte, Parte trup, și suflet parte, E o undă de neștire Și o sinceră iubire, E o muzică stelară, E o rugă milenară. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy