Cad, peste noi, inele și podoabe,
rachetele. Salcâmii doar suspină.
Vântul, zbârlit, târându-se pe labe,
m-adulmecă pe nări ca o jivină.
Stăm încleștați pe arme, numai pândă,
în gropile cu veghea mlăștinoasă...
Simt viața buruienilor plăpândă
cum, duh amar, pe-obrazul meu se lasă.
Tac brandurile. Vânăt, cerul geme
și, scârțâind, se-nchide ca o ușă
deasupra, peste noi și peste vreme,
deasupra, peste vis, peste cenușă...
Un fâlfâit ciudat în noapte zboară,
prin cucuruzi neliniștea tresare.
Pe dârele cartușelor trasoare
sufletul urcă, sufletul coboară.
Pe urmă, amintirile... Se leagă,
se despletesc, se cheamă, se-mpreună,
ca niște zarzări albi foșnesc în lună,
și inima miroase-a flori, întreagă.

Vigoda, Septembrie 1941