ÃŽn umbra magnoliei
din ce în ce mai îngustă,
pocnind ca dintr-un suflu de țeavă,
săgeata m-atinge și se pierde.

O frunză părea, ce pornește
din plop și se stinge izbită
de vânt-poate o mână era
curgând prin verdeață.

Un râs ce nu-mi aparține
străbate frunzișul cărunt
până la pieptu-mi, îl zguduie
un tril înțepând vinele,

și râd împreună cu tine
pe roata diformă a umbrei,
mă alungesc de mine desprins
peste rădăcinile tari ca de os

și mă joc peste fața ta cu un pai...