adulmec privirea verde
balans între miazăzi și miazănoapte
cascadă de gânduri ca șirag de mărgele
dansând

e seară târzie
furtuna deșertului țipă
grăbindu-și nisipul s-aștearnă din nou
haina de lut vechi țesută din sclipirile regelui soare

i-am șoptit vântului să smulgă
jurămintele oaselor încă vii
luptând cu prezentul mormintelor

moschei părăsite
numără sarcastic trecerea clipelor
ocolind mereu pe cele cu soÈ›
probabil din superstiție

rugile anticilor
se-ascund între aripile unui bâtlan
șifonat – între noi fie vorba- de foșnetul lor nefiresc

temător
ținând în cioc apa vie
urmărește cum scapătă norii
vuind de păcate în ritm descusut
zorind apusul