I
Acum destul cu plânsul, căci inima ți-e seacă,
Și chiar de ți-ar fi plină, e timp să-i zici destul:
Poporul nostru este de lacrime sătul,
Și ele nici în versuri nu pot ca să mai treacă;
Zadarnic poetașii într-însele se-neacă,
Hârțoagele lor toate rămân făcute sul.
II
Ei!… S-a trecut cu moda de lacrimi și suspine
Și cu acele crunte dureri imaginari,
Ați cărunțit cu totul, sărmanilor cobzari!
Dar de s-a dus o vreme, o nouă vreme vine,
Și ea c-un bici pe care în mâna sa îl ține
Plesnind vă strigă vouă: „Alți timpi, alți lăutari!“
III
Rubinele pe buze, mărgăritarii-n gură
Și crinii de pe sânuri și ochii ca de mură
Sunt niște mărunțișuri ce nu-și mai au vrun curs:
Cu lacrimile false ce-ntruna s-au tot scurs,
S-au poticnit în coastă și se tot duc de-a dură
Târâte de ridicol în repedele-i curs!
IV
Acuma este timpul puterii, bărbăției,
Copilul de ieri, astăzi e un băiat viril:
S-a scuturat la Plevna de jugu-epitropiei.
De-ar fi copil, și astăzi ar rămânea copil;
Cu doina nu mai merge pe fruntea României,
Deplin ca să renaștem ne trebuie-un Virgil!