Nucul , vârful își adapă
În a apelor durere
Ce în urma ei nu lasă
Nici un strop de mângâiere…

Nici o casă nu scăpase,
Nici o poartă în picioare…
Numai sufletele arse
De a apelor văpaie

Þipătul din altă lume,
Revenind, ecou izbise
Dezvelind doar terne urme:
Apa care le vorbise…

Și o ultimă speranță
Se deschide fața lor,
Căci e luptă disperată
Împotriva apelor.



P.S. : Nu a fost scrisă până acum, pentru că nu sunt cuvintele îndeajuns să descrie situația; dar nu ar trebui sa uitam : singură, apa e cea care “vorbește”, încă…