din nou
din nou
orașul geme
deasupra un cer
ucigător
cu aripile întinse
arhitectura cască
plictisită
de oameni
crăpături
zâmbesc
trist
zgârii ușile
închise
mai sunt doar
câțiva pași
la căpătul
acestei străzi
mă așteaptă
prietenii
secreți
veniți de departe
atâtea răni
atâtea găuri
în acest corp
dar nici o ieșire
din viața mea
din nou
din nou
pierdut
pe cărările
sângelui meu
melancolia
apasă
fiecare atom
cu o atingere
demult
uitată
ruina,
ruina,
se apropie
încet
picătură
cu picătură
cu picătură…