ÃŽn turla pe care o port pe umeri se face noapte.
În turla în care îl aștept pe Domnul să vină.
Să vină și să lămurim o dată pentru totdeauna lucrurile
ca să îmi pot vedea mai departe de ale mele.

În turla de pe umeri îl aștept pe Domnul să vină.
Și asta după ce toată ziua mi-am curățat sufletul
cu ciripitul vrăbiilor… Și după ce am ascultat îndelung
clopotele liniștii care dansează în clopotniță.

În turla de pe umeri îl aștept pe Domnul să vină.
Deși eu mai cred și acum că cineva vorbește singur acolo,
dacă nu cumva ține predici umbrelor,
acestor fiice ale întunericului,
necredincioaselor umbre care au cucerit clopotnița.
Da, cineva vorbește singur acolo,
singur și într-o limbă necunoscută, îmi spun,
Laudatio Domini a început fără mine…

Așa mi se întâmplă întotdeauna când mă las cucerit
de cântecul vrăbiilor și de florile de cireș.
Când străbat veșnicia cu aceste clinchete
și înfloresc pe toate ramurile deodată.
Când singur și împotriva tuturor
înfloresc pe toate ramurile și uit de întâlnirea cu Domnul.

ÃŽn turla pe care o port pe umeri se face noapte.
Cineva vorbește singur acolo,
singur și într-o limbă necunoscută.
Vorbele lui răsfoiesc, de la Facere la Apocalipsă, Scriptura.
— Iată-l pe Domnul! – a strigat trandafirul,
abia cățărat pe golgota frunții.
— Iată-l pe Domnul! – a strigat trandafirul,
care de la o vreme se bagă nepoftit în viața mea, așa că
de acum înainte îmi voi deschide sufletul cu băgare de seamă,
ca nu cumva să se vadă mai mult decât florile de cireș,
decât vrăbiile…
Îmi voi deschide sufletul cu băgare de seamă,
ca nu cumva cineva să vadă ce se întâmplă-n scriptorium,
în clopotnița unde cineva scrie
de la Facere și până la Apocalipsă lumea.

Unde cineva scrie cu florile de cireș și cu vrăbiile lumea.

Lumea, acest Laudatio Domini.