Ea imi aminteste cum e sa fii,
imi zambeste cum e sa fii,
imi vorbeste in felul ei filozofic
nimic mai mult si mai altfel
decat in litera sacra a lui a fi.
Si imi dau seama ca fara ea
simtirea mea nu mai poate fi simtire,
si imi dau seama ca fara ea
simtirea e cea mai mare iluzie
Pe care paradoxal nu o pot simti...

E ingerul meu,e demonul meu,
e legatura mea cu fenomene si lucruri
ce aici stiu ca nu pot exista.
E cea care da nastere gandului de a fi
aici unde eu nu cred in existenta.

Ea este tot ce mi-a ramas din vointa,
tot ce mi-a ramas din cuvinte
si tot ce mai am cu mine din alta parte.
Este cea care ma trezeste din letargie,
cea care inca mai imi vinde vise,
Este ea, cea pentru care totul
este un joc,oh,atat de simplu...

Vreau sa o strig pe nume,dar nu-
literele sunt nedemne pentru ea,
Cuvintele ingheata in fata sa
si in fata prezentei sale.
Vreau sa ii intind mana, sa o ating
dar nu,atingerea ar rani-o.
Ma multumesc cu prezenta ei
cu simpla,umila,servila prezenta-
cu privirea ei ma multumesc,
Ma multumesc ca o pot privi in ochi.

Ea imi da culoare gandurilor,
da culoare pasilor mei pe lumina
da culoare pasilor mei pe apa,
Da culoare pasilor mei pe pamant.

Este salasul meu impotriva lumii,
impotriva iluziei si necredintei.
Este ascunzatoarea mea de minciuna,
de pacatul de a nu putea simti,
de frica stranie de eternitate
si de spaima de a nu putea iubi.
Este,da,tot ce am eu nevoie,
iar tot ce este in afara ei e trecator.
Tot ce nu este ea e trecator
ca un fir de nisip pe un val de apa,
ca lumina licuriciului in zi,
ca umbra unui titan in a nu putea sti.

Iar eu stau neputincios si ma tem-
ma tem teribil la lumina becului
mult prea pala,mult prea stearsa
Ca nu am,inapoi,ce-i oferi...