Sunt surdul care se închină la Zidul plângerii
subjugat de tăcere, dar clipele amețite de
beția vitezei unidirecționale le-aud ca
fâșâitul unui bolid desprins de șosea, plutind
nefiresc, oprit doar de aer...
Tăcere, taci, nu te sinucide !, lasă-mă
împăciuit la Zidul plângerii să-ngrop ruga în piatră
atât cât mai știu să scriu cu
degetele tremurânde !

Tăcere ascuțită, taci !
taci ! pentru eternitate...
tot singur trăiesc, tot
singur voi muri !

Tăcere – zgomot de fond al vieții pustnice,
te rog, te implor, nu ucide calmul astral al nemișcării,
a atemporalității !
Mă simt răcorit de boarea gândurilor,
de calmul tahionilor... de călătoriile
imaginare sau imateriale...