Din nori de plapumă vom strânge
Atâtea lacrimi cât să plângem,
Atâtea bucurii de-ncondeiat
Câte nu vom avea în amintire niciodat.

Nu-mi amintesc, eu am uitat:
Căderea lunii în lacul înstelat...
Fuga gazelei soare pe cer prea-luminat...
Și marginea uitării, de vise-ancorat.

De vise ancorat, eu am uitat...
Lumina de-altădat, din cerul explodat
De soare și căldură, sau de potop de ură...
Și trandafirul japonez neradiat,
Cu o lacrimă de floare de sânge asudat...

Eu am uitat, eu am uitat...
Că lumea nu era mutantă,
Și viața chiar era gestantă !
- noi din atom ne-am contopit
și în atom ne-am prăbușit.