Îneacă-mă-n secunda mărinimiei Tale
Rezeamă-Te de zidul ce-n mine se ridică
Sunt humusul, cerșindu-Þi noi puncte cardinale
Sunt piatra, străbătută de-un râu nebun de frică.

Mai sunt scenografia, sumară, deocamdată
A celor mai stupide și triste întrebări
Puțina mea știință din carte căpătată
Mi-a înșelat, în parte, înaltele-așteptări.

Plutesc, imponderabil, prin mii de înțelesuri
Și pare că mă-nghite oceanul de-înțelepți
Ori nu știu cum să caut, ori toate sunt nonsensuri
Oare-Ai lăsat în masă-înțelepții corigenți?

Întreaga noastră viață se scurge-n ipoteze
Flămânzi de exotisme, bolnavi de neștiință
Ne trecem scurta viață-ntre-aceleași antiteze
Și ne-acceptăm sfârșitul la fel ca pe-o sentință.