de o vreme îmi ascund febra în cearșafuri reci
un braț îmi înțelege tâmplele
genunchii îmi ascultă sânii
mi-e sângele minat cu dor de explozii
izbește în trup ca pietrele într-o sticlă goală
alt braț îmi înfășoară tălpile
dar tu să nu te-apropii să nu te-apropii
e doar fuga asta sihastră din mine
păcătoasă himeră tarkovskiană.

o vreme toate cuvintele
mărturiseau cum că răsuni în mine
ca șoapta Hatikvei într-un ghetou
,,o vioară poate dărâma un pod″ spuneai
iar zilele se duc se duc…
și uite așa mon amour
rămânem doar nopți
în ambivalență nu sunt mirese și nu se nasc copii.

o vreme ți-am cuprins amintirea
ca mâna unui bătrân paharul cu țuică
mi-e nimeni și tremur
păsări mi se așează în ochi
mi-e oriunde și ninge
te aștept
și mor
de o altă vreme.