Odaia dă spre ceru-albastru-mat,
Nu-i loc de lăzi, de alibii, scăunele !
De volburi zidu,-afară,-i încărcat :
Gingii de spiriduși vibrează-n ele.

Ce uneltiri de spirite mai cer
Așa, risipă și dezordini vane !
Și dude, pînzele-n orice ungher
Adue sînt de zîne africane.

Mai multe intră, nașe supărate,
Cu poală de lumină în bufet
Și-aici rămîn ! cei doi plecați sînt, poate
Nu-i grav, și ce se face nu-i concret.

Pe soț, aici, tot timpul cînd el este
Absent, îl pungășește vîntul, crunt.
În sferele alcovului pătrund
Chiar duhurile apelor, funeste.

Și, noaptea, luna ! luna lor de miere
Le srînge zîmbetul la amîndoi,
Văluri de-aramă cerului să-ofere.
Ei cu guganu-abil o-ncurcă-apoi.

- De n-ar porni un licăruș, în fine,
După vecernii – foc de pușcă-n jur.
- O, sfinți-năluci din Betleem, mai bine,
Vrăjiți-le-n fereastră un azur.