Stâncile arsului deșert
Cu mult sunt mai nefericite
Decât calotele glaciare;
Căci ele nu se pot topi
În elementul care le-a creat, trecând sub altă stare.
Și-asistă astfel, neclintite,
La pârjolirea sufletului lor.
Singura alinare-ar fi
Ca un vulcan, în măruntaiele pamântului ascuns,
Cu-a sa erupție să le-mbrățișeze tunător, fierbinte
În chip de jertfe acordându-le
Sărutul purificator al focului
De buzele magmaticelor vâlvătăi dat.