Dimineața e abia presimțită și totuși
sunt destui călători care vin și călători care pleacă.
De ce vin ? De ce pleacă ?
Dar e prea devreme să intreb.
Filosofii, istoricii, profeții și toți ceilalți care se ocupă
cu sensul existenței dorm încă. Au citit până noaptea târziu.
și nu pot să-i trezesc la o oră atât de nepotrivită.
Există și călători care stau și asteaptă, bineînțeles
în sala de așteptare, cuminți, dar și pe peroane. Ce așteaptă ?
Dorm însă și psihologii sau cum se mai cheamă cei care știu
câte lucruri poate să aștepte un om și, în general, ce rol are
așteptarea în lume. Nici pe ei nu pot să-i trezesc. Sunt obosiți,
extenuați de probleme serioase, nu se cade să-i deranjez
pentru un fleac, fiindcă eu în gara aceasta, în dimineața aceasta, care nu e incă dimineață, e jumătate noapte,
nu știu de ce stau oamenii prin sălile de așteptare ale veacului.
Unii au renunțat să aștepte. Au ațipit, pur și simplu,
Între două țipete de locomotivă. Au uitat de veniri,
au uitat de plecări, au uitat de vacarmul din gară.
E bine ? E rău ?
Nu știu. Cei care explică astfel de lucruri complicate
dorm și ei. E normal. Sunt din ce în ce mai multe intrebări
și ei trebuie să dea din ce în ce mai multe explicații
în timp ce inexplicabilul crește ca o noapte imensă sau
ca o dimineață imensă. Încât, stau mai departe în această
jumatate de mirare și jumatate de spaimă, prudent,
să nu fac vreo gafă care să atragă atenția celorlalți asupra mea.
Ar intoarce toți capul. Ce caută ăsta aici,
într-o gară, cu întrebările lui ? Aici nu e oracolul din Delfi.
Aici oamenii vin și pleacă, așteaptă sau moțăie,
dar nimeni, absolut nimeni nu-și permite să pună întrebări.
Deci, mă strecor din gară tiptil și plec să umblu pe străzi.
E mai bine.
Singurul lucru care mă-ncurcă e că nu știu
la ce oră se scoală filosofii, istoricii, profeții, psihologii
și cei care ne explică lucrurile complicate, prin urmare
nu știu cât ar trebui să umblu fără noimă pe străzi.
Și nici nu pot să întreb trecătorii. Risc
să nimeresc vreunul dispus să mă ia peste picior
și să râdă: “Nu știai ? Ne-am hotărât să venim, să plecăm,
să așteptàm și chiar să murim fără să ne mai punem întrebarea
de ce. Lumea s-a transformat intr-o gară, nu vezi ?”
Mai bine nu întreb. Tac și mă uit la ferestre.