Ai privit vreodată cu atenție
lumina soarelui de noiembrie?
Are reflexe de lacrimi de îngeri
strecurate pe furiÈ™ prin sita cerului...
Iar parfumul mortuar de galben și uscat
îngheață în clipele astfel luminate...
E o lumină de o tristețe aproape aristocratică,
de o resemnare nobilă și senină,
de o tăcere mistică și atât de grăitoare!
Aproape că te îndeamnă să o contempli
și să meditezi netulburat la tot și nimic...
O poți simți cum îți pătrunde alene în ochi,
mângâindu-ți timidă irisul,
ca un prea curând "Adio"...
Iar atunci când, sărutându-ți ușor surâsul,
voiește să-și încălzească neființa la răsuflarea ta,
se sparge în fiori de ceață mătăsoasă,
fericită parcă de a fi fost atât de aproape de suflet...
...Lumina soarelui de noiembrie?...
...Se aseamănă morții unei vieți încă netrăite...
...Și, ca și aceasta, își păstrează secretul
ascuns într-una din acele multe și nebăgate în seamă
lacrimi de îngeri, șterse pe ascuns cu dosul mânecii...