Azi mi-am blagoslovit gândul
cu apa moartă a amintirilor dinaintea ta…
Când pentru mine nu era nimic,
când totul era haos și nemărginire limitată,
și când orice coordonată din spațiu era, pe rând,
fie punct de sprijin ca să îmi răstorn Universul,
fie constantă nulă, inutilă, quasi-inexistenta…
Pe atunci sufletul meu încerca
să își găsească o nouă dimensiune,
simțind că acelea ale Timpului și Spațiului
nu îi mai erau suficiente…
Și chiar când speranța începuse să apună,
a zărit într-un ungher al lumii
o privire, un zâmbet și o mână
care, brusc, au devenit nucleu
pentru sufletul meu ce, de atunci
gravitează în jurul lor…
Apoi mi-am amintit apa vie a sărutărilor tale,
binecuvântându-mi căutările
și învățându-mă despre imposibil…
…Se spune că apa moartă încheagă,
iar apa vie dă viață…