La marginea vieții zăceau
oamenii veacului întunecat,
privindu-se unii pe alții ciudat
asemeni cavalerilor Sfântului Graal.

-Nu mai avem rodii nici pâine.
Tâmplele – tâmplele înoată în sânge;
o pasăre slobodă plânge
sub ceruri zbârcite ca foamea.

Nici veacul acesta, nici el
nu-i al nostru – și minte;
rămâne un cuvânt negru, fierbinte
de spus în fiecare zi lângă ușă.

Cuprindeți pădurea acestui ev-mediu
și ea nu-i decât o pată, un ton
Ochiul lunii de pe țărmul breton
se despleteste-n orasul-asediu.

Simt liniștea cu somnul-rotund
plimbandu-se-n aquareau neștearsă,
mâna care intră pan’la fund
în inima parcului arsă.

Un iepure galben se culcă
neîntrebat sub lunetă
și seamănă a baltă de păcuri
trupul lui, sub cuțitul împuns în carpetă.

Odată cu luna intrară
prin case miresme de fân;
bolnavul, rotundul plămân
al cetății își azvârle casca afară.

E un sfert de oră reculegere lăsat.
Muzeul cu bătătura sa largă,
tras de-o pasăre slobodă, aleargă
prin peisajul ca un pom retezat.

Oxidări, oxidări...
Parcul a fost o flacără mare.
Pe fundul oceanului, seara
au trecut turme de arbori de sare.

Seceta, drumul, ereții
și munții, vânătoarea, platanii.
Zăceau la marginea vieții
oamenii veacului – stranii.