Închiși în camere pătrate, presimțim
din geam în geam, văpaie cu văpaie,
orașul grav cu heleșteie negre
cum urcă-n pat, cum bâjbâie-n odaie.

Meridianul nu ne mai ajunge...
Plutim pe zona lâncedă de febre
castanii goi ne cheamă la fereastră
cu silueta lor de cocs și de vertebre.

Și zace-mbolnavită depărtarea...
ca-n mascarada tristului bufon,
chemăm copoii dorului la masă
dar ne-mbătăm cu stele de carton.

Convinși de-ntreg balastul inutil,
interiorul zace peisagii –
la ce să descompunem jucăria
și-acestui înger, care-și minte magii?

Dimineața vine lângă ușă
palidă și-n liniștea rebelă
doar pașii noștri mai trezesc asfaltul
contaminat de-o boală paralelă.

Să deschidem degetu și geamul,
trotuarul a trecut prin casă,
rana frunții – cancer – se dezbracă
pe dreptunghiul fețelor de masă.

O tăcere limpede, stilată
mi se plimbă noaptea prin odaie
și-și întinde mâna după mine
luna, ca o rufă, din copaie.

Nu, iubito, munții se destramă,
emigrăm pe rând în câte-un fel –
trotuarul a trecut prin casă
ca un domn cu strada după el.

Într-o seară galbenă pe garduri
s-au văzut inscripții de la Pol,
dispărând prin gangurile arse –
niște arbori mici cu capul gol.

Renii mari cu sângele pe arbori
despicau perdelele-nghețate,
traversând taigaua și oceanul
catre-o piață publică din State.

Nu, iubito, munții au fugit
mâinile ne ard în sus – tunel;
emigrăm pe rând în câte-un fel
din ținutul morții rătăcit.

Și ne-ngroapă zilele bețive
sub leșia inimii jumate,
toamna zugrăvește-n câmp șopârle,
noi visăm în camere pătrate.