Prin orașu-acela trec paiațe
seara cu pecinginea-n broboadă,
nu-i nici un blockhaus, merg pe mână
cerurile, ca vitele, pe stradă

Pe la ceasu-amurgului, hamalii
duc uzinele-n cărbunii de pe ei,
cartierele-i înghit pe câte unul
și-i primesc la geamuri cu femei.

Tristele muieri i-așteaptă acasă-n
ochii lor ce nu știu tinerețea
(ca-n odăi ucise de nămoluri)
li se văd plămânilor tinerețea.

E-o harababură, e un bâlci –
pe aici copiii beau alcool,
fetele gem noaptea lângă șanțuri
cu inelul pântecului gol.

Prin orașu-acela uneori
se aprind lumini, - cântec sfârșit –
printre curți murdare cade toamna
spânzurată-n țambre c-un bandit.

Plouă cenușiu prin felinare
-plante-ncolăcite, făr-aripă –
după hanuri mucede, întruna
sânurile se pupă, șoldurile țipă.

Pruncii cresc din beznă și unsoare,
caii-au dus otravă-n șold și ură.
Șchiopătând, cu sufletul la gură
turme largi se scurg spre abatoare.

Câteodată taie, anotimpul
păsări mari, când pleacă mai departe;
plictiseala zgarie-năuntru
boală-n tine scuipă, râcâie în carte.

Prin orașu-acela vin țăranii
câteodată, inși de cărămidă,
undeva se-njunghe dimineața,
viața curge: rană schizoidă.