din muchia umbrei visele ies perechi
ca niște păsări cu o singură aripă și dorința de zbor mutilată
în timp ce undeva aproape o tăcere apăsătoare
stă agățată de claviatura unui pian

e vremea plecărilor
și în fiecare acord nerostit zace un alt anotimp
născut din împerecherea viselor pe care nu ți le mai poți aminti

e ceasul la care un colț de cer arde ca o candelă
pentru numele pe care le-ai fi purtat dacă te-ai fi născut de o mie de ori

și simți un fel de revoltă
ca atunci când cineva apropiat moare brusc fără sens
când rămâi desculț pe podeaua oglindă
întrebându-te daca nu cumva tu ești cel dispărut

așa crește prin tine cea mai lungă noapte
dinspre ziua în care umbra se lasă grea peste umerii tăi
și nimeni-nimic nu mai poate atinge clapele pianului
iar visele pleacă perechi-perechi