Dacă stai să te gândești, nimic nu te poate ispiti să-ți dorești să fii primul într-o cursă.
Când începe să cânte orchestra, gloria de a te fi recunoscut drept cel mai bun călăreț din țară te bucură prea mult ca să mai poți împiedica regretul din dimineața următoare.
Invidia adversarilor, a oamenilor vicleni, destul de influenți, trebuie să ne provoace durere când străbatem călare culoarul îngust pe care publicul îl deschide în fața noastră și înaintăm spre pista care de curând ni se înfățișa goală, dacă nu punem la socoteală pe cei câțiva călăreți rămași cu un tur în urmă și care, apropiindu-se în galop, se profilau mărunți, pe linia orizontului.
Mulți dintre prietenii noștri se grăbesc să-și încaseze câștigul și ne strigă "ura" doar peste umăr, de la ghișeele aflate departe; cei mai buni prieteni însă nici n-au pariat pe calul nostru, temându-se că vor pierde și vor fi nevoiți să se supere pe noi, dar, cum calul nostru a fost primul și
ei n-au câștigat nimic, ne întorc spatele, preferând să-și plimbe privirea peste tribune, atunci când trecem pe lângă ei.
În spate, ceilalți concurenți, stând neclintiți în șa, încearcă să depășească ghinionul peste care au dat și nedreptatea ce li s-a făcut într-un fel sau altul; își iau o mină proaspătă, ca și cum ar trebui să înceapă o cursă nouă, de-abia acum serioasă, după această joacă de copii.
Multor doamne învingătorul li se pare ridicol când se umflă în pene fără a ști însă cum să procedeze cu mâinile care i se întind mereu, cu saluturile, plecăciunile și complimentele adresate de departe, în vreme ce învinșii au închis gura și-și bat ușor pe gât caii, dintre care cei mai mulți nechează.
La urmă începe chiar să plouă din cerul care s-a înnegurat.