Ridică vioară fruntea până la arcușul nopții

Primește-n piept incendiul buclelor nocturne
Și prelungește-n rana adâncă țipătul purcelului târât spre moarte
Þipătul ca un păr fantastic pe umerii auzului
Cheie să scormonească în veșnicia lacăt
Þipătul care se-nalță asemenea valului, cu buze de maree
Să atingă ovalul planetei pe etajera morții
A morții crescute ca o pâine în cuptorul din pântec
A morții care te pândește în curcubeu și-n frunză
Și ca o clapă sonoră vibrează în bronzul trotuarelor
Sângeră în aromă căpșuna pasului
Sună ca o castanietă în tavernele oaselor.
Dar peisagiul de dezolare rămâne în urmă ca fumul expresului
Intri în compartimentul speranței și aștepți ivirea în pupilă
A grâului zvelt ca un cârd de berze
Și capul fecioresc al câmpului cu părul de lucernă și de orz
Cu floarea orizontului crescută în glastra respirației
Și cofele dealurilor pline de mierea dimineței
Îți amintesc lumina răsfrântă din incandescența zborului.