Sufletul tău, o limbă roșie prin măsele,
Și ochii plânși în cerul îngustei depărtări
Cu fulgerul sub coaste înfipt până-n prăsele
Cântecul alb din turle rotit între brățări,

Cu labele oprite pe hohotul de spumă
Blândeața în privire ca pe-o mireasă o-neci
Sprinten la șuieratul acestui vânt în glumă
Deosibeai profetul prin trecătorii blegi.

În trupul ca o cupă ți-ai înălțat destinul
Și-ai împărțit taifasul cu dârji vizionari
Când în gâtleje visul își gâlgâise vinul
Și prin ferestre noaptea mânase păsări mari.

Tu-ai știut prietenia, o panglică eternă,
Ce-nfășurase fructul și inima-n vâltori,
Poetului în somnul pe scaune tu-ai fost pernă
Dar din tăcerea nouă te-ntorci de-atâtea ori.

Stemă, glasul va smulge pumnale andaluze
Și astrul ca o tâmplă pe umărul meu gol
Aduce o-nfiorare de nevăzute buze
Și-apari aureolă în gând cu Stephan Roll

Sporești în resemnare umana suferință
Flori răspândite-n aer cuvintele ca oști
Când stăruie lătratul suav ca o căință
Și mâna prin cenușă schelet o recunoști.