Fricoșilor, priviți-o! În gări vă revărsați!
Cu-ai săi bojoci de flăcări, slăvitul soare zvântă
Aceste bulevarde. Barbarii-s alungați.
Apusul vă arată din nou cetatea-i sfântă!

Hai, nu vă temeți, focul năprasnic va fi stins!
Poftim pe bulevarde, poftim pe cheiuri, iată
Și casele-ncadrate de-azurul pur, aprins
Într-un amurg, de ploaia obuzelor, roșcată.

Palatele defuncte, în scânduri le-nveliți!
Vă-mprospătează ochii a vremii vechi lumină.
Trec târfele pe stradă, în roșu-alai, priviți!
Fiți veseli și petreceți, curaju-o să vă vină!

Cățele-nfierbântate, cu cataplasme-n dinți!
Vă cheamă-aceste case de aur! Dați năvală!
Mâncați! Aceasta-i noaptea plăcerilor fierbinți,
Ce-a coborât în stradă. Bețivi cu burta goală,

Beți! Când lumina crudă va să coboare, vrând
Să-și caute alături de voi destrăbălarea,
Să n-amuțiți, cu bale la gură, spumegând
Peste pahar, cu ochii pierduți pe unde-i zarea!

Mâncați! Pentru Regina cu revărsate buci!
Prosteștile sughițuri sfâșietor răsună!
Priviți mulțimea asta de moși, de hăbăuci,
De slugi și de paiațe, ce țopăie sub lună!

O, puturoase inimi și-ngrozitoare guri!
Vârâți-vă în pântec bucatele, cu hurta!
Un vin pentru aceste ignobile călduri!
Învingători, topită-n rușine vă e burta!

Să vă pătrundă Greața în nări, să vă muiați
Gâtlejul în otravă! Poetul vă cuprinde
Grumajii slabi în palme, spunându-vă: "Uitați,
Fricoșilor, de frică! Ieșiți-vă din minte!

În pântecul Femeii cotrobăind, cumva
Vi-e teamă să nu-și vină în fire înc-o dată,
Înăbușind la pieptu-i, sub apăsarea-i grea,
Nemernica, flămânda, infama voastră ceată?

Nebuni, regi, sifilitici, paiațe, ventrilogi,
O fi Parisu-o târfă, dar`geaba-i dați târcoale,
Cu suflete și trupuri de putrezi șontorogi!
Ea vă va da în lături, dacă-i veți sta în cale.

Când veți mușca țărâna, gemând nesimțitori,
Și vă veți cere banii, roșcata curtezană
Cu sânii grei de lupte și pumnii arzători,
Va fi de voi departe, din nou fără prihană!"

Parisule, tu, care-n mânie-ai dănțuit
Cu-atâta-nflăcărare, purtând cuțitu-n spate, -
Ești la pământ, da-n ochii tăi limpezi n-a pierit
A primăverii roșii adâncă bunătate.

Oraș martir, aproape ajuns printre cei morți,
Cu sânii și cu fața spre Vremea viitoare
Care-ți deschide pururi miliardele-i de porți, -
Trecutu-ți dă întreaga lui binecuvântare.

Magnetizat ți-e trupul pentru dureri, acum,
Și simți, bând iarăși aspra, îngrozitoarea viață,
Cum râmele livide prin vine-ți curg, și cum
Pe limpedea-ți Iubire trec degete de gheață!

Și nu-i rău! Nici o râmă nu-ți va mai stânjeni
Avântul spre lumină, cum nici o cucuvaie
N-a stins al Cariatidei ochi, unde, din tării,
Cădea, cu stropi de aur curat, astrala ploaie.

Oricât ar fi de groaznic astfel să te revăd,
Oricât te prefăcură într-un buboi, cum Firea
N-a cunoscut vreodată, în nici un crunt prăpăd, -
Poetul îți grăiește: "Þi-e mare strălucirea!"

Supremă poezie, furtuna te-a sfințit,
Iar fierberea imensă a forțelor, te-ajută.
Renaști; crâcnește Moartea. Oraș ales, iubit,
Fă să răsune iarăși în lume goarna mută!

De la mișei, poete, suspinele să iei,
De la ocnași și de la proscriși, ia ura toată.
Cu razele Iubirii, lovește în femei,
Și să-ți țâșnească versul: Bandiților, o, iată!

- Societate, totul e ca pe vremuri, azi.
În vechile bordeluri, dezmățul face bale.
Pe zidurile roșii, fănarele cu gaz
Trimit sinistre flăcări spre-azururile pale!


Mai, 1871