O! Adesea când pândeam stelele, și aurora
Ca obrazul iubit al mării își anunța apropierea,
Gândul la bărbații, la femeile fără iubire, fără curaj,
Mă întrista. Și alergam spre ei ca un orb prin ierburile-nalte ale nopții sale.

Nu eram atunci speranța care făcea să bată inima săracului
Înaintând încetișor pe străzile unui oraș necunoscut? Și amintirea
Sației îndepărtate care însoțește pe aventurierul fără noroc?
Și vântul sărat care șoptește la urechea pescarului obosit: "Pescuitul va fi bun".

Soarele nu vorbește oare oamenilor? Coacăzele
În iunie. Și în septembrie strugurele, piersicile. Dar în aprilie
Acea bunătate gingașă ca o rădăcină încă fragedă
Care unește spiritul oamenilor. Și fața întoarsă spre iubire.

Înaintare prin lumină. Viață răsucită, neliniștită
În pântecele femeii părăsite. O! Purtătoare de miracole
Copilul urcă în tine, ca o maree, spre soare.
Dar spaima îți oprește suflarea. Și strângi fructul tău ca un țipăt.

Spre voi merg. Gurilor voastre întristate
Vreau să redau bucuria. Oare nu iubirea
Bunătatea obsedează visele noastre? Oare nu cuvântul prietenos
Lumina primăverii vor reparinde umilul vostru surâs?


(traducere de Sașa Pană)