E larmă și trenul stă gata să plece,
Vagonul se umple de oameni străini.
Mi-e inima strânsă, e șapte și zece,
Mă-ntorc la fereastră și stau ca pe spini.
Dă-i, băiete, drumul, că n-avem răbdare,
E gata, un șuier, un repede zvon
Și simt că se mișcă cu noi, salutare!
Trec umbre grăbite pe lângă vagon.
E clipa când glasul durerilor tace,
Duc mâna la frunte și ochii mi-i strâng
Și-n suflet, deodată, un gol mi se face,
Dă-i, băiete, drumul, că-mi vine să plâng!
Acum pe de lături, încep să rămână
Semnale, macazuri, vagoane și fum.
Trec umbre de oameni cu steaguri în mână
Și trenul, năvalnic, se-așterne la drum.
Adio, adio, romantică urbe,
Adio, zadarnic și dulce trecut!
Din goană, când trenul se-ndoaie la curbe,
Scot capul afară și lung te salut!
Orașul rămâne sclipind în lumină,
Biserici și case, deodată apun.
În față se-așterne o verde cortină
Și trenul aleargă, aleargă nebun.
Se schimbă decorul, priveliști sure,
Un șes peste care trec umbre de nori,
Un drum singuratic, un colț de pădure
Cu vârfuri uscate și cuiburi de ciori.
În arie largă se-nvârte pământul
Și fuge-n rotire întregul teren,
Pe netede câmpuri ne ducem ca vântul,
Cantoanele albe se uită la tren.