1

anemicul ăsta
vor șușoti anticarii
nu-l luați în seamă
e mult prea fragil
- l-am văzut eu
în timp ce devenea
puțin câte puțin
străveziu
ca o pală de vânt
- și eu l-am văzut
- l-am văzut
anemicul ăsta
mai lung, aburos
vor șușoti anticarii
și-a ieșit din trup
- chiar eu l-am văzut
devenind
un semn de carte
într-un vechi tratat
despre umbre



2.

îți amintești
pe-atunci îmi petreceam serile
lângă zidul pătat al bisericii noi
sporovăind cu sfinții
despre viețile lor
câteodată
chiar dumnezeul
travestit în cerșetor umil
cobora printre noi
să ne numere
și era ciudat
în primăvara aceea
de parcă mersul pe ape
devenise ceva banal


3.

inutil
veți spune
cu mimica aceea fățarnică
a frunzelor
în octombrie
despre sacrificiu nu se poate vorbi decât
inutil
inutil
veți spune, tresărind la fiecare explozie
a fiecărui nerv ce se scutură,
e timpul să despărțim crizantemele
de nesiguranța aceea
care ne învăluie atunci când
dimineața
nici o oglindă nu ne mai recunoaște


4.


la ora 2 p.m.
liniștea se percepe
ca un șcrâșnet de roți
pe asfalt
pensionarii s-au retras de mult în singurătatea albă
a camerelor
în vreme ce vechiul turn de afișe
a făcut insolație
pe terasa din colÈ›, ziarul de ieri
pare mai abătut decât adolescentul
la prima întâlnire ratată
doar muștele mai sunt interesate de mirosul ce
răzbate prin toți porii băcăniei de peste drum
singurul semafor din oraș, cu ochii înroșiți, clipește nervos,
tot mai des
șuieratul locomotivei, ca strigătul unei femei,
nu mai face să tresară nici un salcâm
și numai cerșetorul bătrân,
stând rezemat de zidul pătat al bisericii noi,
îl visează pe August, leșinat de căldură,
cum lipăie din picul de urină
al unui cățel de pripas


4.

în octombrie,
pe nesimțite,
nesiguranța se strecoară-n bătrâni,
albindu-i până la unghii
îi simți cum caută
temători
prin unghere,
prin așternuturile mirosind a urină,
prin sertarele vechi care se deschid
tot mai greu,
peste bătrâni se lasă, pur și simplu, praful
cearcănele lor tot mai clare
devin un semn c-au renunțat
desigur, un aer rece, poate un ochi obosit
pândește din umbră
iar bătrânii, în octombire-l simt
știu că-i undeva pe aproape,
tot ce mai au de-așteptat sunt
ultimii zori


6.

e un soare îngrozitor de încet
de anemic, adio
nu mai e timp decât de bolit
și de vorbit cu iarba și frunzele

nu-i așa
nu-i așa
că fericirea e gri
- cenușă inhalată-n plămâni
ca o palmă întoarsă în mâini


7.

în octombrie
chipul tău devine o mască de frunze
timide

ce mai aștepți
ce amintiri mai cauți
prin vânzoleala de fum a vechilor cafenele
când chiar tu arzi, suflete
cu un scrum gros, de catran

poate c-ar trebui
să-ți crească ochii-n palme
ca lacrimile toate
să ți le poți ascunde-n pumni


8.

haideți să lăsăm salcâmii să viseze
haideți acum când frunzele deschid
câte un rid pe gâtul fragil al femeilor
să respirăm tot atâta aer
cât poate cuprinde între aripi un înger
ce-am mai putea iubi, cât gri obosit,
câte alte cuvinte
când umbra fiecăruia umblă
cu propriul craniu în mână
pe amurgul unei clipe rebele


9.

în octombrie, marțea,
când terasa cafenelei din colț
se mai poartă în culori violente
precum vechile metrese
când gospodinele, în aceleași ponosite halate,
mirosind a ulei rânced, a sudoare și-a urina ultimului născut,
mai numără borcanele de murături din cămară,
în octombrie, marțea
- când pensionarii trăiesc cât două zile de joi
- când văduvele se adună la ceai
sporovăind despre spiritul morților (care se află
întotdeauna la pândă!),
despre evenimentul monden petrecut în casa doamnei popescu
și, desigur, despre crema aceea
miraculoasă care-nlătură ridurile,
în octombrie, deci
când nu mai e nimic de așteptat
când țigările se fumează singure
când doar plopii sunt solidari cu agonia salcâmilor
când recruții devin mai palizi
când fetele singure încep să se sărute-n oglindă
când cerul se acoperă de un fum violet
în octombrie deci,
în octombrie, marțea,
sub fiecare castan
există întotdeauna
un adolescent
cu gâtul mai lung decât cel al cocorilor


10.

zgâlțâi cu mâinile
întunericul
trezește-te, trezește-te
hei, uite, e tot atâta gri
cât hohotul frunzelor

singur te legi la ochi
cu un bandaj de cuvinte
rămâi numai tu lângă zidul pătat
detunătura o auzi abia
după ultima virgulă


11.

taci
lasă-ți umbra
să gesticuleze frenetic
să se agite
să mormăie, să înjure, să urle
să ur-le, taci!
uite cum arzi, la marginea nopții,
ca o stea rătăcită


12.

nopțile
acelui octombrie
ți le-amintești
când stelele toate păreau
niște retine fragile
atât de subțiri
încât îl puteam întrezări prin ele
pe isusul acela astenic
revărsându-și melancolia
în ploi lungi și anoste
nopțile-acelea
când noi
cine-ar putea să-și închipuie
rătăceam prin nevroza timidă de frunze
gândind că nu mai există
nici o umbră, nici un cuvânt
nici un semn
nu
nopțile-acelea îmbibate de somn
de neliniști nu erau altceva
decât umărul alb
al unui vechi parfum


13.

ce mai poate vedea ochiul tău
dincolo de păienjenișul țesut de cuvinte
ce imagine-i mai poți oferi
ce clișeu
și mai ales ce altă iluzie-i
mai poți lipi de retină
alta decât chipul tău schimonosit


14.

hodorogule
ce-ți mesteci barba
cu prefăcută evlavie
hodorogule
laolaltă cu toți sfinții tăi
ce stau crăcănați pe pereți
hodorogule-ți spun
hodorogule, sterpule, mușcă
hai mușcă și tu
din mărul acesta


15.

primăvara aceasta
e umbra acelei așteptări
când tu erai o libelulă albastră
cine să-și amintească
de verdele crud de atunci
ce pulsa în jugulara salcâmilor


16.

octombrie
totdeauna fățarnic
îți întinde un ram
ca o mână
cu care te strânge de gât
întotdeauna octombrie
mai are frunze, cât un coșmar,
de care să te scuturi
octombrie, de fapt, e atunci
când femeile se fardează strident
când bărbații gesticulează frenetic
și mai ales când
recruții au ochii
direct în vârful țigării
haide, dar hai
să ne sărutăm printre semafoare
în parcuri
direct în vitrina măcelăriei din colț
e octombrie
și ochii tăi pot distinge umbrele
de dincolo de scoarța salcâmilor


17.

visezi
cum alienatul octombrie
stă spânzurat, ca o perpetuă iluzie,
de fiecare ramură

limba lui violetă
te urmărește dincolo de amurg


18.

între o zi de toamnă de marți
și o zi de toamnă de vineri
e un alb
pe care nu-l mai încape
nici o altă culoare

între o așteptare și alta
nu e decât amintirea umbrei care-ai fost

despre timp se știe că e
un parfum plin de riduri


19.

și lasă-mă să-ți spun
și cât cred eu că ești tu
de frumoasă
se poate să-mi pari
asemenea
coroanei de spini de pe fruntea isusului
acela astenic
pe care-l mestecă, direct de pe peretele bisericii noi,
plină de râvnă,
igrasia


20.

păpușa doarme și ea
învelită cu o filă de carte

numai eu îți spun prin somn
cuvinte mai lungi cu o umbră
decât oricare altă umbră
a oricărui cuvânt