Rămăsesem singur în prăvălia de porțelanuri.
Elefantul plecase, după o scurtă vizită
plină de curiozitate. Rămăsesem singur
și mă uitam în jur:
era un dezastru frumos, cioburi,
grămezi strălucitoare, de toate culorile.
Dintre ele, mă cheamă deodată, cu putere,
un picior de dansatoare, arcuit pe gâtul
unei sticle. Nu mai era nimeni acolo.

Un singur pahar rămăsese întreg,
un pahar cu picor lung, frumos,
tot ca un picior de dansatoare...
L-am luat și l-am privit în zare. Părea dornic
să fie plin - piciorul subțire
tremura ușor, într-o încordare de poantă.

Vitrinele sparte aruncau
lumini speriate, nelămurite rumori,
și cioburile în grămezi chicoteau
în aplauze mici, ascuțite(-Ei, da -
îmi spuneam - firește, nu se sparg
decât lucrurile care se pot sparge!...)

Dar gâtul sticlei era frânt, și picioarele
dansau nepereche... Dans, dans!...
Paharul gol țiuia a pustiu și-l simțeam
dornic să fie plin, în chip arzător,
și trebuia umplut, fără îndoială,
cu o băutură nouă, nemaipomenită,
amară și virulentă, și aceasta nu putea fi
decât sângele meu... Dans, dans!...

-Ei, da - îmi spuneam - voi ridica
paharul plin, roșu,
în cinstea cioburilor,
pentru a învia din mijlocul lor
o dansatoare întreagă, nepieritoare,
ca o victorie a fragilității!...
Dans, dans!...






* Nevoia de cercuri (1966)