De ce ești singură în lumea mea
Pășind agale dintr-o casă-n casă?
Să fii iubită nu cred c-ai putea,
Amarelor bucate ești bucătăreasă.
De ce? Tu nu ai fost născută din păcat,
Dar nici născută din frumos tu nu ai fost.
Cred că așa ți-a fost predestinat
Ca viața pentru tine să nu aibă rost...
Deja îți sunt bătrîne oasele deșarte,
Sunt grei deja și ochii tăi urîți,
dar știî, păcat că moartea nu mai are moarte,
Coasa tot ținînd-o pe umerii smeriți...
N-ai văzut tu fericire
căci aduci numai durere,
Nu-i speranță, dăruire,
Ridici coasa cu putere
Haț! și sufletul s-a dus
ofelindu-se încet
Oamenii dispar. Ei nu-s,
Lăsînd în urmă un micuț puiet
Arbor mai apoi să crească,
Un păcat să pătimească,
Viață dulce să trăiască
Să-nțeleagă. Să iubească.
Și-apoi să-și aștepte ceasul
Și cu-ncet să-mbătrînească,
Iar cînd își rărește pasul
Și-i cam greu lui să zîmbească
Știi. Atunci îți vine timpul
Și-i apari în fața sa
El, cu greu își strînge gîndul,
Știe, nu va mai putea
Ca un arbor să mai crească
Un păcat să pătimească,
Viață dulce să trăiască
Să-nțeleagă. Să iubească.
Și doar atunci, pentru o clipă
Îndrăgostit îți cade-n brațe...