dimineața cu mâinile crispate nu poți să te rogi nu poți să te speli
nu poți nici să deschizi ferestrele
când ți se adună negru de fum în stern și neputința devine
a doua aortă

nu îți poți descleșta mâinile așa cum nu îți acoperi nici părul
te învârți în jurul obiectelor până se întunecă și totul apare
ca și cum ai fi în orașul luminilor
ai traversa prin montmartre și ai aduna frunze încă verzi
flori de iarnă nimicuri

dar așa cu degetele împietrite poți să te plimbi prin cimitirul scriitorilor
să privești resturile de lumânări ceara prelinsă fitilele arse
să arzi tu mai departe
să nu găsești forță să plângi nici în camera de oase a propriei minți

și oamenii de pe marile bulevarde să nu priceapă nimic
din mersul tău pe loc
să se dea la o parte de parcă le-ai trece prin ochi prin creier
și i-ar durea până i-ar aduce pe marginea aortei
care zvâcnește zvâcnește de simți că acolo mai aproape de fluviu
este eliberarea și aerul și sensul sângelui înainte de ultimul pod