ÃŽn acea vreme, oamenii aveau
glezna în pietre – pentru a merge
de la unii la alții aveau trebuință
de spini și de colb, de alunecarea
frunzei pe vânt.


Din iazuri își culegeau inelarele mlădii,
cu două silabe înfrângeau depărtarea,
cu arama asfințitului desenau cireșele,
corăbiile care înfruntă Marea.


ÃŽn acea vreme, noi doi umblam
de-a valma cu teii,
brațele-mi își adunau aheii
din urmele tale și nu știam ale cui sunt -
ale unui zeu de aer, ale unui zeu de pământ…
Iubito, în acea vreme te aveam cu adevărat
pentru că nu știam că ești,
nu știam de ce în fereastră
atâta neliniște încape.


și luna se oglindea în ochii tăi
ca în scuturi plecate peste ape…