- Nimeni nu mai poate ține întunericul în căușul palmelor
ca într-un melc în care marea se ascultă.
Din liniile vieții izvorăște lumina ca o nevoie de mântuire acută.
Se revarsă. Peste lume se ivește.
Unde pripite. Risipă de lumină, iubite.

- În ungherele camerei noastre se ascunde un bărbat cu aripa ruptă.
Cu genunchii la gură, cu picioarele strânse în brațe,
ne privește în tăcerea sa mută.
Îl hrănesc când se încumetă să se târască în mijlocul odăii,
sub umbra lămpii,
ca în unica insulă de liniște din lume unde nu are stăpân.
E tulburat atunci când se satură, se simte nevrednic,
păcătos ca durerea din aripă.
N-ar mai iubi pe nimeni,
dar de sub sân curge lumină,
risipă.