agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-01-16 | [This text should be read in romana] | Submited by Loredana Baba FRANÇOIS VILLON - BALADE Balada doamnelor de altădată Pe unde-s, prin ce țări de vis, Flora, romana-ncântătoare, Alcibiada sau Thais, Ce fost-au bune veriÈ™oare, Echo, dând zvonuri chemătoare Pe stânci È™i ape spre liman, Frumoasă de pereche n-are? Dar unde-i neaua din cel an? Dar înÈ›eleapta Helois? De dragu-i, cât a pătimit Pierre Abelard la Saint Denis, Scopit È™i-apoi călugărit. La fel, Doamna ce-a poruncit Să se înece Buridan ÃŽn sac È™i-n Sena azvârlit? Dar unde-i neaua din cel an? Regina Blanche ca floarea-nvoaltă Cântând cu voce descântată, Betris, Alis, Berte cea înaltă, Erembourg, doamnă-n Maine odată, Lorena Jeanne, nevinovată De englezi arsă la Rouan, Unde-s, Fecioară preacurată? Dar unde-i neaua din cel an? PrinÈ›e, nu întreba pe unde, Nici de al vremilor noian, Doar un refren îți va răspunde: Dar unde-i neaua din cel an? Balada domnilor de altădată urmând zisele dinainte Unde-i Calist al treilea, care Ca ultimul cu-acest blazon Doar patru ani fu papă, oare? Alfons, rege în Aragon Sfiosul duce de Bourbon, Și Artus, duce de Bretaigne, Carol, al È™aptelea pe tron? Dar unde-i mândrul Charlemagne? AÈ™iÈ™deri, regele scotist Cel ce avea, precum se È™tie, Jumate chip ca de-ametist, Din creÈ™tet până la bărbie? Al Ciprului domn und' să fie, Ori riga Spaniei, sunt ani Și numele-i uitai, vai mie? Dar unde-i mândrul Charlemagne? Nu zic de alÈ›ii, tac mai bine, DeÈ™ertăciune-i lumea toată. Să-nfrunte moartea n-are cine, Ori s-o amâne, nici cu plată. Dar aÈ™ mai întreba o dată: Lancelot, duce de Behaigne Unde-i? dar spiÈ›a lui bogată? Dar unde-i mândrul Charlemagne? Unde-i Claquin, bravul breton Sau contele Delfin d'Auvergne Ori răposatul d'Alencon Dar unde-i mândrul Charlemagne? Baladă cu acelaÈ™i tâlc în vechiul grai frâncesc Dar sfinÈ›ii-apostoli undi-s oare, Cu patrahire, strai bogat, ÃŽncinÈ™i cu stole È™i stihare, Ce-l iau de gât pre necurat ÃŽncins de rău È™i de păcat? Ca orice om de rând s-au frânt, Cu toÈ›ii lumea o-au lăsat: Ca pleava spulberată-n vânt. Dar din Constantinopol cei Chezari cu pumnul daurit, Și încă, riga Franciei, ÃŽntre toÈ›i regii-mpodobit Ce pentru Domnu' a ctitorit LocaÈ™ de-nchinăciuni preasfânt? Fost-a la vremea lui slăvit? Ca pleava spulberată-n vânt. Ci undi-i, din Vienne È™i Grenobles Delfinul scump, viteaz; È™i mai, Cei din Dijon, Salins ori Doles, Domnii È™i-odraslelele de crai Cu oameni, curte È™i alai, Crainici, trompeÈ›i, urmaÈ™i? ei sînt, Oricât se ghiftuiră, vai, Ca pleava spulberată-n vânt. PrinÈ›ii aÈ™iÈ™deri morÈ›ii-s daÈ›i Ca orice om de pre pământ, Geaba îs triÈ™ti ori mâniaÈ›i, - Ca pleava spulberată-n vânt. Balada È™i povaÈ›a frumoasei coifărese la fetele de dragoste Deci cugetă, MânuÈ™ereasă, Ce te-am È™colit când erai jună; Și tu, Blanche, Pingelăreasă, Acum e vremea cea mai bună: Cu amândouă mâini adună, De cruÈ›i bărbaÈ›ii, ai greÈ™it, Că vremea babei va s-apună Ca banul scos din circuit. Și tu mândră Cârnățăreasă Ce dănÈ›uieÈ™ti cu dibăcie, Tu, Guillemete, TapiÈ›ereasă, Nu-mi râde sfatul, c-o să vie Vremea să-nchizi la prăvălie; Bătrână, când te-ai veÈ™tejit, Doar popi cărunÈ›i o să te È™tie, Ca banul scos din circuit. Și tu Jeaneto, Scufăreasă, Vezi să nu pici în laÈ› cumva; Catrino, ce croieÈ™ti mătasă, BărbaÈ›ii nu-i mai alunga: Cine-i urâtă, să nu stea, Cu zâmbete tot i-a momit. Doar hoaÈ™ca nimeni nu o vrea, Ca banul scos din circuit. Fetelor, pricepeÈ›i odată De ce m-am plâns È™i jeluit: Că nu-s de nimeni căutată, Ca banul scos din circuit. Dublă baladă cu acelaÈ™i tâlc IubiÈ›i, de-aceea, cât vă place, FiÈ›i veseli È™i petrecăreÈ›i, Că pân' la urmă, orice-aÈ›i face, Capetele vi le pierdeÈ›i. Nerozi ajung cei prea iubeÈ›i: Salmon căzu-n idolatrie, Samson în tagmă la orbeÈ›i. Ferice-i care nu le È™tie ! Orfeu, care din flauturi Și din cimpoi da zvon vrăjit, De câinele cu patru guri, Cerber, aproape fu-nghiÈ›it. Narcis, că prea mult È™i-a iubit Chipul cel plin de gingășie, ÃŽn puÈ› adânc s-a prăbuÈ™it. Ferice-i care nu le È™tie! Sardana, cavalerul care Creta în lupte-a cucerit, ÃŽÈ™i puse strai de È›esătoare, Printre muieri, la războit. David, crai È™i profet vestit, La băi o coapsă durdulie Văzând, pe Domnul l-a hulit. Ferice-i care nu le È™tie! Amon căzu în dezonoare, (Cică plăcinte a mâncat), Cu Tamar, ce ruÈ™ine mare, Chiar sora lui, urcând în pat. Irod, (nu-s basme), l-a scurtat Pe Sânt Ioan de scăfârlie, Doar pentru danÈ›uri È™i cântat. Ferice-i care nu le È™tie! De mine, bietul, să mai zic: M-au bătut gol, ca pe-un miÈ™el, Ca rufa-n râu, n-ascund nimic. Cine mi-a dat amaru' acel Decât Catrina de Vaucelles? Noel, când luam pe scăfârlie, La praznic fu părtaÈ™ È™i el. Ferice-i care nu le È™tie! Dar tinerelul ăsta oare De fete crezi că s-ar lăsa? Nici de l-ai arde la frigare Ca pe-un călar pe mături, ba! Prea-s dulci È™i au pe vino-'ncoa'. Dar să le crezi, e nebunie, Blonde ori brune-s tot aÈ™a. Ferice-i care nu le È™tie! Baladă ce a făcut-o Villon la ruga mamei sale spre a se închina la Maica Domnului Stăpână-n cer È™i pre pământ regină, ÃŽmpărățind a iadului genune, PrimeÈ™te-o pe umila ta creÈ™tină, Și printre drept aleÈ™ii Tăi mă pune, Chiar de mi-e viaÈ›a doar deÈ™ertăciune, Iar darul Tău, Stăpână-'ndurătoare Pentru păcatul meu e mult prea mare, Dar fără el nu-i suflet s-aibă parte De rai; nu-s ademenitoare; ÃŽn asta voi a crede, pân' la moarte. Că sunt a lui dă-i Fiului tău veste, Prin mila lui să È™tearg'-al meu păcat Ca Eghiptenei, ce iertată este, Ori Teofil, de vină curățat Numai fiindcă tu te-ai îndurat, Chiar de s-a fost la diavol juruit. FereÈ™te-mă de răul cel cumplit, Fecioară ce-ai fost vrednică să poarte Trupul cel sfânt, în slujbe preaslăvit: ÃŽn asta voi a crede, pân' la moarte. Biată bătrână-s, cu păcate grele, Și carte n-am, sunt o neÈ™tiutoare. ÃŽn mânăstirea parohiei mele, Văz rai pictat, cu harfe sunătoare Și-un iad cu păcătoÈ™i în caznă mare; Unul mă bucură, celălalt mă-'nfioară. Dă-mi bucuria doar, scumpă Fecioară, Ce-o caută păcătoÈ™i cu vieÈ›i deÈ™arte. Plini de credință È™i smerire, doară ÃŽn asta voi a crede, pân' la moarte. Virgină prin care s-a zămislit Isus, al lumii domn fără sfârÈ™it. Luând păcatul nost' ne-a mântuit, La noi s-a coborât È™i milă-'mparte. Ofrandă morÈ›ii, scump vlăstar ceresc, Nouă Stăpân, precum mărturisesc: ÃŽn asta voi a crede, pân' la moarte. Balada lui Villon pentru amanta lui (Balada care se termină în R) Falsă frumuseÈ›e, scump e-al tău dever, Rea fără margini, de-un dulceag amar, Amor mai crâncen ca un dumicat de fier, Numele È›i-l pot spune, sigur că dispar: Chin prefăcut în farmec, inimii calvar, Orgoliu ascuns, prin tine oameni mor, Iar ochii tăi n-au milă; legea cere doar Să nu dai în sărman, să-i fii de ajutor. Mai cu folos cătam È™i mai cu spor Altunde ajutor, cinstire chiar; Reazim de n-oi găsi, izbăvitor, Trebuie, ruÈ™inat, să plec hoinar. Hei, mic È™i mare, milă aÈ™adar! Ei, cum e? fără scut va fi să mor, Sau te înduri, cum scrie în glosar, Să nu dai în sărman, să-i fii de ajutor? Dar vremea ce-ofileÈ™te trece-n zbor, Iar nurii tăi, uscate flori îmi par. AÈ™ râde eu, dar fălcile mă dor, Ba-i nebunie, am aceeaÈ™i soartă doar: MoÈ™neag voi fi; tu slută, fără har. Deci bea, până izvoru-i curgător, Nu împărÈ›i la toÈ›i din cel amar; Să nu dai în sărman, să-i fii de ajutor. PrinÈ› iubitor, amant prea temerar, Nu vreau să-È›i fac în ciudă, cârtitor, Dar inimii, Domnul nu-i cere în zadar: Să nu dai în sărman, să-i fii de ajutor. Baladă È™i oraÈ›ie Tată Noe, al viÈ›ei plantator, Și tu, Lot care-n peÈ™teri ai băut, Pe-atât, încât te-a amăgit Amor Să-È›i iei fetele tale-n aÈ™ternut (Aici, nu vină să-È›i aduc am vrut), Arhitriclin, în arta lor versat, Tustrei, rogu-vă faceÈ›i cunoscut Duhul lui Jean Cotart cel răposat! Din viÈ›a voastră a purces cândva, Căci doar un vin de soi l-a mulÈ›umit, Și-avere doar un piepten mai avea; E drept, trăgea la toartă iscusit, Din mâini să scape cupa n-a greÈ™it, Nici trândav la băut nu fu vreodat': Nobili seniori, lăsaÈ›i nestăvilit Duhul lui Jean Cotart cel răposat! Ca omul beat, împiedecat È™i È™ui Adesea îl vedeam în drum spre casă È™i-odată s-a ales cu un cucui, ÃŽmi amintesc, prea o făcuse groasă. Pe scurt, n-a fost beÈ›iv pe lume ca să Bea mai vârtos, din zori în înserat; De strigă, aibă calea lesnicioasă Duhul lui Jean Cotart cel răposat! PrinÈ›e, nici a scuipa n-ar fi putut, Striga mereu: Vai, gâtul mi-e uscat, Nicicând să-È™i stingă setea n-a È™tiut Duhul lui Jean Cotart cel răposat! Contrazicerea lui Franc Gontier Un popă gras în pufuri lenevea, ÃŽn cald iatac, cu scoarÈ›e căptuÈ™it; Madame Sidoine alături tolănea, Gingașă, albă, trup ferchezuit, Și zi È™i noapte beau nectar, tihnit, ÃŽn râs È™i-alint, sărut È™i îmbiere, Cu trupuri despuiate de plăcere. È™i cum îi oblicesc prin cep uscat, ÃŽmi zic: ca să alungi orice durere, Cel mai de preÈ› e traiu-ndestulat. De Franc È™i cu Elena lui aveau Asemeni vieÈ›i de tihnă È™i de pace, A ai È™i ceapă nu mai miroseau, Scovardă unsă nu È™tiau a face. Nu dau pe lapte prins È™i pe potroace O ceapă degerată; nu caut sfadă Că dorm sub trandafirii din livadă; Nu-i mai tihnit pe podină un pat, Ce ziceÈ›i voi? E rost de vreo tăgadă? Cel mai de preÈ› e traiu-ndestulat. Mănâncă pită neagră de secară, È™i beau tot anul apă de ciÈ™mea. Păsări de-aici la Vavilon ce zboară, Cu preÈ›ul lor, o zi n-aÈ™ rămânea, Un ceas să mă oprească n-ar putea. Dă Doamne, Franc Gontier să aibă pace, Lângă Elena, sub rozar de-i place; De le e bine aÈ™a, nu-s supărat. Cu viaÈ›a de la È›ară n-am ce face; Cel mai de preÈ› e traiu-ndestulat. PrinÈ›e, împacă-ne cu-n sfat cuminte. Cât despre mine, de nu-i cu bănat, Aud de mic copil È™i iau aminte: Cel mai de preÈ› e traiu-ndestulat. Balada femeilor din Paris Chiar de le È™tim că sunt limbute Pe florentine, veneÈ›iene, La zvonuri tare pricepute, Chiar È™i bătrânele viclene, De-ar fi lombarde ori râmlene, Ori genoveze, È™tiu precis, Nici piemonteze ori savoiene, N-au plisc mai bun ca la Paris. Cică È›in curs de-oratorie Napolitanele; le place Cotcodăceala, cum se È™tie, Celor nemÈ›oaice ori prusace. De-s eghiptene ori grecoaice Sau unguroaice, nici în vis, Nici castiliene, spanioloaice, N-au plisc mai bun ca la Paris. Bretone, È™vitere? să-nveÈ›e, La fel gascone, touluziene: La Podul Mic, È™tiu precupeÈ›e De peÈ™ti ce le-ar muÈ›Ã; lorene, Ori englezoaice, caleziene, (Nu È™tiu, ajunge câte-am zis?) Nici picarde din Vallencienne, N-au plisc mai bun ca la Paris. PrinÈ›e, dă premiu de limbuÈ›ie Pariziencelor, chiar dacă li-s Talienele pizmaÈ™e; dar, se È™tie, N-au plisc mai bun ca la Paris! Balada lui Villon pentru trupeÈ™a Margot Frumoasa de-o slujesc È™i curte-i fac Se cade a-mi zice È™ui ori minte goală? Cu ce-are ea, oricui i-ar fi pe plac, De dragul ei încing È™i scut È™i pală. Când muÈ™terii sosesc, înÈ™fac o oală Și le-aduc vin, cu mâna liniÈ™tită, Le-aÈ™tern È™i poame, brânză, apă, pită, Zic Bene stat de-s darnici la plătit, PoftiÈ›i, de-È›i fi-n călduri È™i cu ispită, ÃŽn ăst bordel unde ne-am pripășit. Dar seara, câteodată, iese tămbălău, Margot de-apare-n pat fără para. Nu pot s-o văd că mi se face rău; ÃŽi smulg surtucul, brâul, rochia, Zălog să fie pentru partea mea. Cu pumnii-n È™old, mă suduie că-s drac, Zbiară, se jură pe Isus că-i fac O nedreptate. C-un ciob ascuÈ›it ÃŽi scriu pe nas o buche È™i-o înÈ™fac, ÃŽn ăst bordel unde ne-am pripășit. Ne împăcăm apoi È™i-un pârÈ› îmi lasă Mai rău decât gândacul de gunoi. Râzând, un pumn pe creÈ™tet îmi apasă, Zice Gogo, mă bate pe È›urloi, Și-apoi dormim buÈ™tean, beÈ›i amândoi. ÃŽn zori, îi chiorăie în pântec parcă, Mă-ncalecă È™i poama È™i-o încearcă. Eu gem sub ea, ca scândura turtit De preacurvie; vlaga vrea să-mi stoarcă, ÃŽn ăst bordel unde ne-am pripășit. Vânt, ploaie, geruri, pita nu lipseÈ™te, Iar de-s curvar, curvia molipseste, La orice sac un petec se găseÈ™te. La mâță rea, rău È™oarec s-a prăsit; Ocara ne urmează È™i-n gunoi, Ne-am râs de cinste, râde ea de noi, ÃŽn ăst bordel unde ne-am pripășit. Balada bunei învățături pentru cei cu viaÈ›a păcătoasă Ori vinzi înscrisuri de iertare, Ori eÈ™ti la cărÈ›i È™i zar triÈ™or Sau călpuzan, tot la frigare Ori în ulei se fierb È™i mor Sperjuri, procleÈ›i de teapa lor, HoÈ›i, japnici È™i orice miÈ™el: Ce crezi, unde-s prăzile lor? Toate-s la crâșme È™i bordel. CânÈ›i din tambale È™i glumesÈ›i, Să-nÈ™eli nu È›i-e păcat deloc, Râzi, zici din flaut È™i vrăjesti, Prin sate, târguri, iarmaroc, Farse, măscări. Câștigi la joc De zar, popice, cărÈ›i? La fel N-ai parte de al tău noroc, Toate-s la crâșme È™i bordel. De-aÈ™a mocirlă te fereÈ™te, CoseÈ™te, ară È™i È›esală, De cai È™i de catâri grijeÈ™te; De nu te-ai purtat pe la È™coală, Þi-ajunge ce îți cade-n poală. Dar, dărăcind fuior cu zel, Nu duci ce-ai strâns agoniseală, Toate la crâșme È™i bordel? Nădragi, abá cu È™nur, mantii, Rochii È™i haine de-orice fel, DuceÈ›i, până mai rău n-a fi, Toate la crâșme È™i bordel. Baladă prin care Villon cere tuturor iertare La Cartezieni, ca È™i la toÈ›i Călugării, la Devotate, La pierde vară cu saboÈ›i, La slugi, cocote-mpestriÈ›ate ÃŽn rochii strâmte-ncorsetate, La fantele sfios de moare, Cu cizmuliÈ›e moi, roÈ™cate, La toÈ›i le cer smerit iertare. La fete care sfârc arată Să-nhaÈ›e muÈ™terii de soi, La hoÈ›i ce numai certuri cată, La saltimbanci cu maimuÈ›oi, La ghiuji, nebuni È™i papiÈ›oi Ce fluieră de È›i-e mirare, Cu beÈ™ici, prapuri, tărăboi, La toÈ›i le cer smerit iertare. Dar nu la câini È™i trădători Ce mi-au dat numai coji uscate De mestecat, din noapte-n zori; De frica lor mă doare-n spate. Le-aÈ™ da beÈ™, râgâială poate, Dar nu pot, că nu-s pe picioare. Dar toate vrajbele-s uitate; La toÈ›i le cer smerit iertare. De cinÈ™pe coaste li s-ar frânge, Mărunt, dar cu barosul mare, Ori bici cu plumbi, până la sânge: La toÈ›i le cer smerit iertare. Balada de încheiere a Testamentului Mare Ici testamentul s-a-ncheiat, SfârÈ™ind, al bietului Villon. VeniÈ›i când clopotele bat Și dau de mormântare zvon, ÃŽn straie roÈ™ii vermillon. El fu, (pe fudulii jurase), Amant martir, morÈ›ii plocon Când lumea asta o lăsase. Și cred că nu minÈ›ea deloc, Căci l-au gonit fără pardon Iubitele, haÃne foc, Că de-aici până-n Roussillon Nu-i spine, ghimpe ori ghimpon Să n-aibă, (nu exagerase), Din straie, zdrenÈ›e de barÈ™on, Când lumea asta o lăsase. AÈ™a a fost, nu altcumva, GolaÈ™ pieri, fără zorzon; Ba, pe deasupra, când murea, SimÈ›ea al dragostei canon Mai ascuÈ›it ca un piron De la curea, până la oase. (Noi dăm mirării noastre ton), Când lumea asta o lăsase. PrinÈ›e ca È™oimul acvilon, Plecând, o duÈ™că bună trase De roÈ™u vin, acest craidon Când lumea asta o lăsase. Balada proverbelor Atât se scarpină o capră până moare, Atâta-i oala bună până se ciobeÈ™te, Atât arzi fierul până-i roÈ™u tare, Atât dai cu barosul până ce plezneÈ™te, Atâta face omul cât se preÈ›uieÈ™te, Atâta te tot duci până când uiÈ›i de tine, Atâta eÈ™ti de rău pe cât te urgiseÈ™te, Atâta strigi urări până Crăciunul vine. Atât vorbeÈ™ti până îți calci cuvântul, Atât ai cinste pân-o terfeleÈ™ti, Atât promiÈ›i până uiÈ›i legământul, Atâta te tot rogi până primeÈ™ti, Atâta face-un lucru cât plăteÈ™ti, Atâta-l cauÈ›i până dai de bine, Ce-i lesne de găsit nu îți doreÈ™ti, Atâta strigi urări până Crăciunul vine. Atât È›ine la câine, până îl hrăneÈ™te, Atâta zici un cântec pân' l-ai învățat, Atâta È›ii o poamă până viermuieÈ™te, Atâta baÈ›i cetatea până s-a predat, Atât aÈ™tepÈ›i o È™ansă până È›i-a scăpat, Atâta te avânÈ›i până e rău de tine, Atât o mângâi până-È›i cade-n pat, Atâta strigi urări până Crăciunul vine. Atât te-ntreci cu gluma până-i jale, Atâta cheltuieÈ™ti până ai sărăcit, Atât eÈ™ti darnic de-ajungi coate-goale, Atât zici " ia " pe cât eÈ™ti dăruit, Atât cât vezi altarul eÈ™ti smerit, Atâta dai pe cât È›i-ar da oricine, Atât adie până-i vânt cumplit, Atâta strigi urări până Crăciunul vine. PrinÈ›e, atât e tont până s-a viclenit Atâta se tot duce până când revine, Atât ia ghionÈ›i până s-a dumirit, Atâta strigi urări până Crăciunul vine. Balada ziselor mărunte Știu musca-n lapte de-a picat, È™tiu rang pe haina omului, È™tiu de-i senin ori înnorat, È™tiu bine rodul pomului, È™tiu după clei de soiul lui, È™tiu lucrurile ce-s de-un hram, È™tiu cine-i harnic ori haihui, È™tiu tot, de mine habar n-am. Știu haina după epolet, È™tiu orice rasă monahală, È™tiu pe stăpân È™i pe valet, È™tiu pe măicuță după poală, È™tiu hoÈ›ul după ciripeală, È™tiu cine-i lacom la bairam, È™tiu unde-i vin ori bute goală, È™tiu tot, de mine habar n-am. Catâr, catârcă È™tiu ce mi-s, È™tiu câte poartă în spinare, È™tiu de Belet È™i de Beatrice, È™tiu pe abac o adunare, È™tiu de-amăgiri È™i de visare, È™tiu pe husit de ce-i infam, È™tiu Roma ce putere are, È™tiu tot, de mine habar n-am. PrinÈ›e, È™tiu despre fiecare, È™tiu după chip oriÈ™ice neam, È™tiu că de moarte nu-i scăpare, È™tiu tot, de mine habar n-am. Balada adevărurilor false Nu-i ca flămândul om voios, Nici ajutor ca duÈ™mănitul, Nu-i prânz ca fânul de gustos, Nici paznic bun ca adormitul, Nu-i om milos ca necinstitul, Nici sprijin ca de la-ngrozit, Nu-i mai smerit ca afurisitul, Nici minte ca la-ndrăgostit. Nu-s naÈ™teri multe ca în baie, Nu-i mai fălos ca surghiunitul, Nu-s râsete ca la bătaie, Nici laudă ca neplătitul, Nu-i dragoste ca linguÈ™itul, Noroc cât la nenorocit, Nu-i adevăr cum e scornitul, Nici minte ca la-ndrăgostit. Nu-i mai tihnit ca sărăcitul, Nici cinste ca-n obrazul gros, Nu-i laudă ca măsluitul, Nici ca puhavul sănătos, Nu-i cutezanță ca-n fricos, Nici sfat bun ca de la È›icnit, Nu-i ca năuca om duios, Nici minte ca la-ndrăgostit. VreÈ›i să zic adevărul? fie: In boală joaca te îmbie, Litera-i viaÈ›a cea mai vie, LaÈ™ e doar cine a-ndrăznit, Oroare nu-i ca-n melodie, Nici minte ca la-ndrăgostit. Baladă împotriva duÈ™manilor FranÈ›ei Să-i iese-n cale bestii scuipând foc, Ce Iason, Lâna căutând, zărise; Să se preschimbe-n animal pe loc, Cum È™apte ani Nabucodonosor pățise; Să piară în război precum troienii ÃŽn jaf viclean, din pricina Elenii; Cu Tantal împreună fie azvârlit Și Proserpina-n iadul nesfârÈ™it; Mai rău ca Iov chinuie viaÈ›a toată, Ca Dedalus în turn înlănÈ›uit, Cine-ar vrea răul FranÈ›ei vreodată! Să cânte patru luni pe fund de iaz, Cu capu-n jos, ca un buhai de baltă, ÃŽnlănÈ›uit la vâsle, pe-un barcaz, Ca boul tragă-n jug, vândut la Poartă, Ca Magdalena, ani treizeci rămână GolaÈ™, fără vreun strai de in sau lână; ÃŽn lac precum Narcis piară-necat, Ca Absalom, de plete spânzurat, Ca Iuda, singur să își dea răsplată, Ca Simon Magus moară ne-mpăcat, Cine-ar vrea răul FranÈ›ei vreodată! De-ar fi ca-n vremea lui Octavianus iară: Să-i dea să-È™i bea tot aurul topit, Să-l pună între pietrele de moară, Precum pe Sfântul Victor l-au zdrobit; Sau aruncat în mare piară-năbuÈ™it, Mai rău ca Iona, de balenă înghiÈ›it; Pe veci de razele lui Feb fie uitat, De-al Herei har, de Venus alungat, Lovească-l Marte cu puterea-i toată Cum lui Sardanapal i s-a-ntâmplat, Cine-ar vrea răul Frantei vreodată! PrinÈ›e, să-l poarte Eol, vijelie, La Glaucus în codrii din pustie, De unde È™i speranÈ›a-i alungată, Și-n veci de virtute lipsit să fie Cine-ar vrea răul FranÈ›ei vreodată! Balada concursului de la Blois Lângă fântână mor de-al setei chin, ÃŽncins ca focul, clănțănesc din dinÈ›i, ÃŽn È›ara mea sunt pe meleag străin, La gura sobei, dârdâieli fierbinÈ›i, Gol ca un vierme, îmbrăcat în prinÈ›, Cu lacrimi râd, în vană aÈ™teptare, Alean îmi este trista disperare, Mă bucur, dar plăcerile-s străine, Lipsit de orice vlagă mă simt tare, Bine primit, gonit de oriÈ™icine. Nu-mi pare sigur decât ce-i neclar, Ce-i limpede, de nepătruns îmi pare, De ce-i în mână zic că n-am habar, StiinÈ›a-mi vine doar din întâmplare, Câstig mereu È™i pierd fără-ncetare, Zic "bună seara" când zorile mijesc, Mă tem, întins pe spate, că mă prăbuÈ™esc, Sunt înstărit, dar n-am un ban la mine, N-am rude, dar aÈ™tept să moÈ™tenesc, Bine primit, gonit de oriÈ™icine. N-am griji de fel, dar mă căznesc mereu Să strâng averi ce nu mi le doresc, De bine-mi zice doar duÈ™manul meu, CinstiÈ›i sunt cei care mă păcălesc, Prieteni mi-s acei ce-mi povestesc Că lebăda e corb negru tăciune, Cine-mi vrea răul are gânduri bune, Minciună, adevăr, tot una-s pentru mine, Þin minte tot, dar uit ca prin minune, Bine primit, gonit de oriÈ™icine. PrinÈ›e îndurător, ca să-È›i spun drept, Multe pricep, dar nu-s de loc deÈ™tept, Nedrept sunt, dar de lege mi-e ruÈ™ine; Ce-altcé mai È™tiu? Răsplată să aÈ™tept, Bine primit, gonit de oriÈ™icine. Epistolă către prieteni Vă înduraÈ›i de mine, îndurare, Atât măcar, prieteni, de-aÈ›i avea! ÃŽn hrubă zac, nu sub un pom în floare, Aici, în surghiunia cea mai grea, Cum Domnul se-nvoi cu Soarta mea. Cocote, crai, novici È™i tinerei, Voi acrobaÈ›i, voi dansatorii cei Mai iuÈ›i ca strechea, ageri ca iatanul, Cu voci ca zvonul unor clopoÈ›ei, Aici îl lăsaÈ›i pe Villon sărmanul? Voi menestrei cântând în voia lor, Craidoni, ce numai râdeÈ›i È™i glumiÈ›i, Și risipiÈ›i bani buni ori calpi cu spor, Oameni de duh, oleacă aiuriÈ›i, Estimp el moare de mai zăboviÈ›i. Stihuitori de cântec, vers, oraÈ›ii, De se va stinge, faceÈ›i-i libaÈ›ii. El zace, raze nu-i aduc aleanul, Nici adieri, i-s ziduri grele fraÈ›ii. Aici îl lăsaÈ›i pe Villon sărmanul? VeniÈ›i să îl vedeÈ›i în pătimire, Nobili iertaÈ›i de orice bir È™i dare, NeaplecaÈ›i la legi È™i cârmuire, Ci doar în faÈ›a Domnului cel mare. Postind duminici, marÈ›ile, oricare, Lui dinÈ›ii ca de greblă i se fac, (Din coji uscate, nu din cozonac), Și-i toarnă-n maÈ›e apă cu toptanul, ÃŽn hău adânc nu-i masă, nici hamac, Aici îl lăsaÈ›i pe Villon sărmanul? Juni ori bătrâni, prinÈ›i ce vă pomenesc, AduceÈ›i-mi iertare cu sigil domnesc, Și scoateÈ›i-mă-n coÈ™, tras cu arcanul. AÈ™a se-ajută porcii, mă gândesc; Guiță unul doar, în turmă o tulesc. Aici îl lăsaÈ›i pe Villon sărmanul? PetiÈ›ie la ducele de Bourbon Stăpân al meu È™i prinÈ›e preatemut, Lujer de crin, din rege zămislit, François Villon, ce soarta l-a bătut Cu vânătăi avane, crunt lovit, Te roagă prin scrisoarea lui, smerit, Să-i dai un împrumut dacă ai vrea; La toate CurÈ›ile e gata a jura Că-È›i dă 'napoi, nu pierde-ncredinÈ›area: Nici pagubi, nici câștig nu ai avea, Nimic n-ai pierde, decât aÈ™teptarea. De la alÈ›i prinÈ›i lescaie n-a cerut, Doar de la tine, robul tău, cel care Din È™ase scuzi primiÈ›i cu împrumut, Mai toÈ›i i-a cheltuit pentru mâncare. De-odată a-i plăti, după onoare, UÈ™or È™i de îndată se-mplineÈ™te; ÃŽn codrul din Patay ghinzi de găseÈ™te Și din castane împlinind vânzarea, La È›anc, fără zăbavă te plăteÈ™te; Nimic n-ai pierde, decât aÈ™teptarea. Ci de puteam să-mi vând din sănătate Unui lombard, ce-i lacom prin natură, Lipsa de bani cum mă mâna din spate, Poate-ncercam È™i astă aventură. N-am bani în sân, nici pungă la centură; O, Doamne bun, îți spun mirarea toată, Că orice cruce-n cale mi se-arată, De lemn ori piatră-i, asta mi-e onoarea; De-ar fi s-o văz pe cea adevărată, Nimic n-ai pierde, decât aÈ™teptarea. O, prinÈ› de crin È™i plin de bunătate, Ce greu mi-ar fi, vei înÈ›elege poate, De nu mi s-ar plini acum rugarea. Ascultă, rogu-te, m-ajută È™i socoate: Nimic n-ai pierde, decât aÈ™teptarea. Pe dosul scrisorii Du-te scrisoare, iute saltă, Chiar de n-ai limbă, nici picioare, Să spui în a ta cuvântare Că sărăcia rău m-asaltă. Cearta dintre inima È™i trupul lui Villon - Ce-aud? - Eu sunt! - Cine? - Inima ta, Ce mă mai È›in doar într-un firicel: Licoare n-am, nici vlagă a bătea, Văzându-te retras È™i singurel, Trist, alungat la colÈ› ca un cățel. - De ce-s aÈ™a? - De viaÈ›a ta È™ucheată. - Ce-È›i pasă È›ie? - Port durerea toată. - Dă-mi pace! - Cum? - A cugeta mă lasă. - Când va fi asta? - Când oi creÈ™te-odată. - Altcé nimic nu îți mai zic! - Nu-mi pasă! - Ce gânduri ai? - Să fiu om de valoare. - Ai împlinit treizeci! - Cât un catâr, È™i ce! - Păi eÈ™ti copil? - Ba! - Mi se pare EÈ™ti apucat! - È™i cum, de gât ai vré? - Nimic nu È™tii! - Ba È™tiu de musca-n lapte e, Ce-i alb de ce e negru osebesc. - Ce, asta-i tot? - Ia vezi că mă zburlesc, Și iar ne hărÈ›uim de eÈ™ti ciudoasă. - EÈ™ti chiar pierdut! - O să mă opintesc. - Altcé nimic nu îți mai zic! - Nu-mi pasă! - Eu am mâhnirea; chinu-i pentru È›ine. Dacă erai un biet netot, zevzec, Te-aÈ™ fi iertat, hai, treacă de la mine. N-ai griji: bun, rău, la tine se petrec, Þi-e capul bolovan ori tare sec, Ori vrei să dai onoarea pe nesăbuință! Să-nveÈ›i din asta, nu ai trebuință? - De toate oi scăpa, întins pe masă. - Doamne, ce alinare! - Câtă elocință! - Altcé nimic nu îți mai zic! - Nu-mi pasă! - De unde ăst necaz? - E nenorocul care ÃŽnsuÈ™i Saturn mi-l puse în boccea, Ursita când mi-a scris. - Prostie mare! Stăpân pe soartă eÈ™ti, nu sluga sa, Cum Solomon în cartea lui scria: "Stau în a celui înÈ›elept putere, Și zodii, È™i planete, după vrere" - Rămân cum sunt, ursita mi-e aleasă. - Ce spui tu? - Zău, credinÈ›a-mi cere. - Altcé nimic nu îți mai zic! - Nu-mi pasă! - Vrei să trăieÈ™ti? - Domnul să-mi dea putintă! - ÃŽÈ›i trebui . . . - Ce? - Mustrări de conÈ™tiință, Lectură multă. - Ce? - CărÈ›i de È™tiință. Lasă smintiÈ›ii! - Oi mai vedea eu, lasă . . . - O să È›ii minte? - Dacă-mi dau silință. - Nu sta până când dai de suferință. Altcé nimic nu îți mai zic! - Nu-mi pasă! Pricina sau balada Soartei Fortuna mi-au pus cărturarii nume, Iar tu, François, strigi că sunt rea È™i crudă, Ce nu eÈ™ti om cu fală È™i renume. Mai buni ca tine-n vărării asudă Și sparg în ocne pietrele cu trudă. Te plângi, cu toată viaÈ›a de ruÈ™ine? Nu eÈ™ti tu singurul, È™i nici nu se cuvine; PriveÈ™te-mi faptele de-odinioară bine, Ce mulÈ›i viteji s-au prăpădit prin mine; Pe lângă ei, È™tiu, eÈ™ti un biet poltron. Stai liniÈ™tit È™i vorba È›i-o aÈ›ine. Să te-nvoieÈ™ti cu ce È›i-am dat, Villon! Pe marii regi îmi cășunase mie ÃŽn vremurile vechi, de altădat'. Priam muri cu-ntreaga lui armie, Cetate, turn È™i zid nu l-au scăpat; Lui Hanibal, ce soartă i s-a dat? ÃŽn Cartagina moartea l-a învins, Pe Scipio, aÈ™iÈ™deri l-a cuprins; Senatului pe Cezar l-am vândut; Pompei în Eghipet a fost pierdut; ÃŽntr-un vârtej pe mări pieri Iason; Prin foc poporul Romei l-am trecut. Să te-nvoieÈ™ti cu ce È›i-am dat, Villon! Iar Alexandru, care-atât s-a războit, Tânjind spre stelele Pleiadelor, È™i el De mâna mea pieri: l-am otrăvit. Regele Alfazar căzu peste drapel Pe câmpul de bătaie. ÃŽn ăst fel Mi-s faptele È™i-asemeni vor urma, Căci n-am la nimeni socoteli a da. Pe Holofrenes, idolatru blestemat, Iudita l-a străpuns, dormind în pat, ÃŽn cortul lui, cu un pumnal. Pe Absalon? Pe când fugea, de păr l-am spânzurat. Să te-nvoieÈ›ti cu ce È›i-am dat, Villon! François, de-aceea să asculÈ›i ce-am zis: Socoată de n-aÈ™ da la Domnu-n Paradis, Te-aÈ™ fi tras ca pe-o zdreanță prin dârmon, Și pentru un păcat, zece-aÈ™ fi scris. Să te-nvoieÈ™ti cu ce È›i-am dat, Villon! Laudă CurÈ›ii Parlamentului Cinci simÈ›uri toate: ochi, urechi È™i gură Cu nas È™i pipăitul dimpreună Cu mădulare, slabe de-o măsură, Din locul lor, fiecare astfel spună: Slăvită Curte, care-aici ne-adună, Necazul nostru ai È™tiut a-l drege, Ori, numai limba n-ar putea alege Destule vorbe ca să-È›i multumească; Deci toate îți grăim, fiică de Rege Mamă a celor buni, soră-ngerească! Frânge-te inimă-n frigare înÈ›epată Și nu te-ncrâncena aÈ™a de tare Ca stânca din deÈ™ert, ce altădată Iudeilor fu setei alinare; CurgeÈ›i, voi lacrimi, pentru îndurare; Ca inima-n umilu-i suspinat, Laudă CurÈ›ii, soaÈ›a Sfântului Regat, È™ansa francezilor, străinii te slăvească, ÃŽnaltă zămislire-n cer curat, Mamă a celor buni, soră-ngerească! Voi, dinÈ›ii mei, din gingie săltaÈ›i, IeÈ™iÈ›i 'nainte, mulÈ›umire dând, Ca orgă, clopot, goarnă să cântaÈ›i, Azi grija mestecatului uitând; GândiÈ›i că morÈ›ii aÈ›i fi fost, pe rând, Splină, ficat, plămân cu suflul tău, Tu trup stricat, ce îi plăcuse, zău, Ca ursul, porcul să se mocirlească; Curtea slăviÈ›i-o, până nu-i mai rău, Mamă a celor buni, soră-ngerească! PrinÈ›e, trei zile păs nu-mi interzice, Să-i văd pe-ai mei, adio să pot zice, Căci fără ei n-am cine să-mi plătească, Slăvită Curte, fiat, nu dezice, Mamă a celor buni, soră-ngerească! Balada apelului Ce crezi, Garnier, de jalba mea, A fost cuminte ori sfruntată? Orice făptură È™i-ar scăpa Pielea – cu sila-ncătuÈ™ată Ea se dezleagă, doar să poată. Să-mi È›ie predici, le-a plăcut Și dăscăleli, la judecată: Se cuvenea să fi tăcut? Pe Hue Capet de-l moÈ™teneam, Ce-i fiu de măcelar, se È™tie, ÃŽn zdrenÈ›e, nu mă mai umflam Cu apă chioară-n puÈ™cărie. Pricepi cea înÈ™elătorie? Mă osândiră cum au vrut, Dar pe nedrept, cu miÈ™elie: Se cuvenea să fi tăcut? Sub pălărie oare crezi Că n-am nici pe atât glagoare Să spun cuvântul "Apelez"? Ba am destulă, mi se pare, Chiar de nu mă încred prea tare. Iar când sentinta a căzut: "Spânzurat fi-vei!" spune, oare Se cuvenea să fi tăcut? PrinÈ›e, de n-aveam piuit, Precum Clotar m-ar fi făcut, Par la răscruce, colbuit. Se cuvenea să fi tăcut? Balada franco-latină Un sfat profund È™i minunat Din cartea sfântă izvoreÈ™te: ÃŽn căsnicie, un bărbat, Să n-o ia razna, nebuneÈ™te. Pricina: simÈ›ul se toceÈ™te, La orice om, cum l-ar chema. Pe prost nu-i chip a-l sătura. LecÈ›ia, văd, se-adevereÈ™te: Să nu-È›i pui vlaga la mezat, Mai bine e să stai muÈ›eÈ™te Și să-nduri orice murmurat Când soaÈ›a strigă: Hai în pat! Fă-te că nu pricepi ce vrea: Pe prost nu-i chip a-l sătura! Mai tari decât Samson au dat Asaltul È™i-au pierdut prosteÈ™te. Scutul Venerei, ne-nfricat, OriÈ™ice bâtă o blegeÈ™te. (........................................È™te) Cine nu È™tie vorba mea: Pe prost nu-i chip a-l sătura! PrinÈ›e prea înÈ›elept, citeÈ™te O pildă: È™i-un viclean sadea, Bun la împins, tot se-amăgeÈ™te. Pe prost nu-i chip a-l sătura! Epitaful lui Villon în formă de baladă FraÈ›i oameni, care după noi trăiÈ›i, N-aveÈ›i spre noi inime împietrite tare, Căci mila voastră de ne-o dăruiÈ›i Domnul vă va primi mai cu-ndurare. Cinci, È™ase, iată-ne-n spânzurătoare, Iar carnea, îmbuibată altădat' De mult e putrezită de păcat; Ni-s oasele cenuÈ™i È™i spulberare. Nu râdeÈ›i de necazul ce ni-e dat, Ci să-l rugaÈ›i pe Domnul de iertare! FraÈ›i de vă zicem, să nu ne priviÈ›i Cu scârbă, chiar de moartea ne-a pălit Prin mâna legii. ÃŽnsă bine È™tiÈ›i Că nu toÈ›i calea dreaptă au găsit. Rugi pentru noi, acum că am pierit, Spre Fiul Preacuratei să-nălÈ›aÈ›i, De mila Lui să nu sfârÈ™im uitaÈ›i, Ferească-ne de iad È™i fulgerare. Ci morÈ›i suntem, să nu ne tulburaÈ›i, Ci să-l rugaÈ›i pe Domnul de iertare! Ploile ne-au muiat È™i ne-au spălat, Soarele ne-a uscat È™i înnegrit; Corbi, coÈ›ofene, ochii ne-au scurmat, Bărbi È™i sprâncene ni le-au ciugulit. O clipă de hodină n-am găsit; ÃŽncoace-'ncolo vântul de-a suflat, ÃŽn voia lui mereu ne-a legănat, De păsări mai ciupiÈ›i ca niÈ™te degetare. Să n-aveÈ›i soarta noastră niciodat', Ci să-l rugaÈ›i pe Domnul de iertare! Isuse, PrinÈ› al lumii, mila Ta Păzească-ne de iad, să nu ne ia Nici sufletul plocon, nici altă dare: Oameni buni, nu ne luaÈ›i în zeflemea Ci să-l rugaÈ›i pe Domnul de iertare! Din volumul François Villon - Balade |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy