Mergând pe pasarelă înspre casă,
După o noapte ce-am făcut-o albă,
Spre nord privirea-i insistent atrasă,
De măreția munților cu barbă.

Norii lăptoși se sprijină pe creste,
Întunecând imagini statuare,
Redau ca atmosferă de poveste,
O frumusețe rece care doare.

Alunecând din ei spre dealuri line,
Care susțin a măreției coame,
Mi le închipui de verdeață pline,
Și mă trezesc gândindu-mă la poame.

Cristalele din soare răsfrâng raze,
Cernînd prin nori reflexe diafane,
Deschid pe cer puzderie de oaze,
Ce-încântă ochii formelor umane.

Spre est un edificiul des mă cheamă,
Mânăstirea Dealul șade ca ostaș,
Supraveghind întinsa panoramă,
Amprenta își pune falnic pe oraș.

Orizontul sudic pare câmp extins,
Tăiat de drumuri înspre capitală,
Un mic lac absoarbe cerul necuprins,
Rămas stingher peste câmpia goală.

În urechi mai simt sordidul combinat,
Oțelul lui îmi dă pâinea de mâine,
Lacomă respir din aerul curat,
Și-un bâzâit în urma mea rămâne.

Asfaltul plin de gropi și suferință,
Mă poartă înspre casă cu ardoare,
Mulți ciocârlani vioi au o dorință,
În dimineața aspră, cerând soare.